MAREA UNIRE SI BISERICA

La 1 Decembrie 2001, românii de pretutindeni, din tară si din afara granitelor geografice, sărbătoresc 83 de ani de la Marea Unire de la Alba Iulia, când, sub conducerea înteleaptă a Regelui Ferdinand Întregitorul s-a realizat România Mare. Pentru noi, românii, anul 1918 a fost un an providential. La 27 Martie 1918 Basarabia - lacrima neamului românesc - revenea la Patria Mamă ; la 28 Noiembrie 1918 era rândul Bucovinei - cu obcinele si mânăstirile sale -, pentru ca la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia - devenită capitală de suflet a neamului românesc - să se realizeze unul din visele seculare ale natiunii române, desăvârsirea statului national unitar, prin Unirea Transilvaniei, Banatului, Crisanei si Maramuresului cu România.
Alba Iulia, mândrul oras transilvan, mai fusese martora unor evenimente de seamă ale istoriei si culturii române. Aici, realizase Mihai Viteazul, la 21 Octombrie 1599, prima Unire politică a celor trei Tări Românesti ; tot aici a apărut, la 20 Ianuarie 1648, "Noul Testament de la Bălgrad" al mitropolitului Simion Stefan. La Alba Iulia au suferit martiriul, la 28 Februarie 1785, Horia si Closca si tot aici, vor fi încoronati, la 15 Octombrie 1922, Regele Ferdinand si Regina Maria, ca primii suverani ai României Mari.
Pe fundalul succesiunii evenimentelor istorice din anul 1918 vom încerca, în cele ce urmează, să subliniem contributia Bisericii Românesti, Ortodoxă si Greco-Catolică, la Marea Unire.
România intrase în primul Război mondial pentru "împlinirea dezideratului fundamental al desăvârsirii statutului national" - cum preciza C. C. Giurăscu.
În toamna anului 1918, Monarhia austro-ungară se destramă ca stat, datorită crizei celor patru ani de război, înrăutătirii situatiei economice si, mai ales, a ridicării natiunii din dubla monarhie, între care si românii din Transilvania.
La 12 Octombrie 1918, după manifestările de la Cluj, Brasov, Arad, Resita si Petrosani, Comitetul executiv al Partidului National Român din Transilvania a formulat o declaratie prin care proclamă dreptul inalienabil la viată liberă a românilor din dubla monarhie. Declaratia a fost citită în Parlamentul de la Budapesta, la 18 Octombrie al aceluiasi an, de către deputatul Alexandru Vaida-Voievod (greco-catolic), ultima la care au participat delegatii ardeleni.
Între Octombrie-Noiembrie 1918 au luat fiintă în Transilvania si Banat, Consiliile nationale românesti, iar la 30 Octombrie 1918 s-a constituit la Arad, Consiliul National Român, ca ""unic for care reprezintă vointa poporului român". Sub conducerea sa s-a intensificat lupta pentru reunificarea cu Tara.
Slujitorii Bisericii Românesti - Ortodoxe si Greco-Catolice - s-au aflat în primele rânduri ale luptătorilor pentru unitate natională, deziderat pentru care militau si periodicele religioase din Ardeal.
Ca exemplu al fraternitătii Ierarhilor români din Transilvania - ortodocsi si greco-catolici - care ar putea servi de pildă si pentru situatia de astăzi, mentionăm si faptul că, la 21 Noiembrie 1918, cei cinci Episcopi români, ortodocsii Ioan Papp al Aradului si Miron Cristea al Caransebesului si greco-catolicii Iulian Hossu al Gherlei (devenit apoi cardinal), Dimitrie Radu al Oradei si Valeriu Traian Frentiu al Lugojului, au semnat o "Declaratie de adeziune" la C.N.R., prin care-l recunosteau "ca singurul conducător politic al natiunii române". Actul a avut un ecou pozitiv în rândul clerului si credinciosilor celor două Biserici surori.
La 14 Noiembrie 1918, profesorul Nicolae Bălan si căpitanul Victor Precup erau trimisi de C.N.R. la Iasi pentru a discuta cu conducătorii de atunci ai tării situatia din Transilvania. La 15 Noiembrie 1918, la propunerea prof. Bălan, C.N.R. hotăra convocarea unei Mari Adunări Nationale, cu deputatii alesi si reprezentanti ai tuturor organizatiilor românesti.
Duminică 1 Decembrie 1918, a avut loc la Alba Iulia, Adunarea Natională care a decis unirea cu România. Erau prezenti 1228 deputati si delegati oficiali, alături de 100 de mii de români veniti din toate părtile unde se vorbea româneste, de la Maramures la Dunărea bănăteană, din Tara Bârsei până-n cea a Crisurilor. Între cei prezenti se aflau si reprezentantii Bisericii.
S-a început prin slujbe urmate de Te Deum-uri în bisericile ortodoxă si greco-catolică din Alba Iulia, după care delegatii s-au reunit în sala Cercului Militar, sub presedentia lui Cicio-Pop. În biroul adunării au fost alesi trei presedinti - George Pop din Băsesti, episcopul Dimitrie Radu al Oradei (unit) si episcopul Ioan Papp (ortodox).
Raportul principal a fost prezentat de Vasile Goldis (ortodox) care a citit si proiectul rezolutiei, devenit Hotărîrea de unire a Transilvaniei cu România care începea astfel : "Adunarea natională a tuturor românilor din Transilvania, Banat si Tara Ungurească, adunati prin reprezentantii lor îndreptătiti la Alba Iulia în ziua de 1 Decembrie 1918, decretează Unirea acestor români si a teritoriilor locuite de dânsii cu România. Adunarea natională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al natiunii române la întreg Banatul, cuprins între râurile Mures, Tisa si Dunăre". Goldis si-a încheiat raportul cu cuvintele "legătura sfântă a celor 14 milioane de români ne îndreptăteste azi să zicem Trăiască România Mare !".
Ultimul orator a fost Iuliu Maniu, greco-catolic, care a vorbit în numele Partidului National Român din Transilvania - discurs prohibit peste patru decenii în România. Iată un scurt fragment : ". . . Dacă privim înapoi la suferintele îndurate de neamul românesc, dacă ne amintim de sângele vărsat, nu stiu cum să multumim lui Dumnezeu, că ne-a dat nouă, celor din generatia de acum, să trăim aceste timpuri de înăltare . . . Înainte de a lua hotărîri trebuie să ne închinăm înaintea acelora care au ajutat ca lumina libertătii neamurilor să străbată norii. Acestia sunt vitejii din glorioasa armată română, condusi de marele căpitan, Regele Ferdinand (. . .) Unirea tuturor românilor într-un singur Regat si într-un nedespărtit stat este nu numai un ideal sfânt, ci si un drept inalienabil al nostru în baza fiintei noastre nationale unitare. (. . .) Noi, românii din Transilvania, Banat si Ungaria suntem în drept si avem datoria să pretindem această Unire, pentru că aici a fost leagănul românismului (. . .) (St. Neagoe, Istoria Unirii Românilor, ed. Diogene, Bucuresti, 1993, p. 287-290).
La ora 14, delegatii au mers pe Câmpul lui Horia unde asteptau cei peste o sută de mii de români. S-au rostit mai multe discursuri. Episcopul Miron Cristea al Caransebesului a spus, între altele : "Nu ne putem gândi astăzi la altceva decât la aceea ce au hotărît si au făcut fratii din Basarabia si Bucovina, adică la Unirea cu scumpa noastră România, alipindu-i întreg pământul strămosesc". După care a poftit pe episcopul Iuliu Hossu al Gherlei să citească Hotărîrea Unirii, urmată de cuvintele : "Fericit am vestit hotărîrea judecătii lui Dumnezeu prin reprezentantii a toată suflarea românească ; fericiti voi, care ati pecetluit pe veci Unirea cu Tara Mamă. O viată întreagă veti mărturisi cu mândrie «Si eu am fost la Alba Iulia». Trăiască România Mare, una si în veci nedespărtită".
Entuziasmul multimii ajunsese la culme. Glasuri, vibrând de mândrie natională, scandau "Suntem uniti cu Tara" sau "Trăiască România Mare". Cei doi episcopi, Cristea si Hossu se îmbrătisau fericiti, cu roua bucuriei în priviri, iar episcopul Cristea profetea: "Pe cum ne vedeti aici îmbrătisati frăteste, asa să rămână îmbrătisati, pe veci, toti fratii României" (idem, p. 292).
Adunarea a ales Marele Sfat National - 212 membri - în care au intrat cei cinci episcopi români, teologi, protoierei si preoti. La 2 Decembrie, Marele Sfat National a ales Consiliul dirigent, iar la 14 Decembrie o delegatie alcătuită din Vasile Goldis, Alexandru Vaida Voievod si episcopii Cristea si Hossu au prezentat la Bucuresti Regelui Ferdinand actul Unirii Transilvaniei cu România. Atestarea hotărîrii istorice de la 1 Decembrie 1918 a fost făcută prin decretul regal din 11 Decembrie 1918, investit cu putere de votul Parlamentului din 29 Ianuarie 1919.
În acelasi timp în Banat situatia generală era mai confuză datorită ocupatiei militare. La începutul lui 1919 s-a constituit "Liga Bănăteană", condusă de diaconul Avram Imbroane (ortodox) cu scopul de a informa opinia publică si Conferinta de pace de la Paris despre drepturile românilor din acest teritoriu.
La 8 Ianuarie 1919, Consiliul national săsesc din Medias a aprobat hotărîrea de la Alba Iulia, decizie asemănătoare luând si svabii din Banat, reuniti la Timisoara la 10 August 1919, O delegatie a "Ligii bănătene" a mers la Paris prezentând un memoriu asupra drepturilor noastre asupra acestui teritoriu.
Unirea Transilvaniei cu Tara a adus schimbări radicale si în viata Bisericii, mai ales a celei ortodoxe.
Ierarhii din provinciile alipite au intrat, la 30 Decembrie 1919, în componenta Sfântului Sinod de la Bucuresti, conform rânduielilor canonului 34 apostolic. La 31 Decembrie 1919, episcopul Miron Cristea devenea Mitropolitul Primat al României. Au fost reînfiintate episcopiile Oradei (1920), Clujului si Armatei (1921), Tomisului, Cetătii Albe si Hotinului (1923). Mai mult, ardelenii au fost privilegiati în alegerile de episcopi. Alături de Miron Cristea, au devenit episcopi : Lazăr Duma la Arges, Lucian Triteanu la Roman, Justinian Teculescu la Ismail, protopopul de Săliste, Ioan Stoica, la Armata si cel de Brasov, Vasile Saftu, la Râmnic. La Sibiu a devenit mitropolit prof. Nicolae Bălan, iar la Cluj episcop Nicolae Ivan. Catedra de Istoria românilor de la noua Universitate clujeană va fi ocupată de protoiereul de Săliste, prof. Ioan Lupas.
Una din marile împliniri ale Unirii de la 1 Decembrie 1918 a fost construirea catedralei ortodoxe din Alba Iulia, în numai un an si jumătate, având ca arhitect pe V. G. Stefănescu si pictor pe Costin Petrescu. Ea a fost sfintită la 15 Octombrie 1922 de către Mitropolitul-Primat Miron Cristea, cu ocazia încoronării Regelui Ferdinand si a Reginei Maria.
La 4 Februarie 1925, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române aproba ridicarea Bisericii noastre la rang de Patriarhie, confirmată prin "Tomos"-ul Patriarhului Ecumenic, din 30 Iunie 1925. Înscăunarea primului Patriarh al României - Miron Cristea - a avut loc la Bucuresti, la 1 Nov. 1925.
Legea si Statutul de organizare a Bisericii Ortodoxe Române, prevăzând participarea masivă a laicilor la viata Bisericii conform Statutului sagunian, consfintea astfel autocefalia Bisericii - obtinută în 1885, în urma independentei de stat dobândită prin luptă în 1877 -. Ele prevedeau existenta a cinci mitropolii - Ungro-Vlahia, Moldova si Transilvania, plus a Mitropoliei Bucovinei, cu Arhiepiscopia Cernăutilor si Episcopia Hotinului, si a Mitropoliei Basarabiei, înfiintată în 1927, cu Arhiepiscopia Chisinăului si Episcopia Cetătii Albe -.
În 1920, Guvernul român a intrat în tratative diplomatice cu Vaticanul, iar în 1921 s-a deschis Legatia română pe lângă Vatican si Nuntiatura apostolică la Bucuresti. La 10 Mai 1927, la stăruinta Regelui Ferdinand I (catolic) s-a semnat Concordatul cu Vaticanul. Ritul latin avea o mitropolie la Bucuresti, cu 4 episcopii sufragane si alta la Iasi. Ritul greco-catolic avea Mitropolia Blajului, cu 4 episcopii sufragane. În 1928 s-a emis o nouă Lege a Cultelor care a fost valabilă până în 1948, an în care Biserica soră greco-catolică a fost desfiintată prin lege. Restabilirea ei juridică s-a făcut după evenimentele din Decembrie 1989.
Considerăm că până în anul 1918 a existat o frumoasă colaborare între Ierarhii, preotii si credinciosii celor două Biserici nationale românesti - ortodoxă si greco-catolică. Ei au fost împreună în momentele de răscruce din viata poporului român : răscoala lui Horia, Closca si Crisan ; Supplex-ul; Memoriile lui V. Moga si I. Lemeni ; revolutia din 1848 ; ASTRA ; Memorandumul sau primul Război mondial (Pr. prof. M. Păcurariu).
Desfiintarea Bisericii greco-catolice în 1948 a însemnat bunuri confiscate, episcopi si preoti arestati.
Sase epoiscopi greco-catolici vor muri în temnită în urma tratamentelor fizice si morale inumane : Vasile Aftenie al Bucurestiului (+1950) ; Ioan Suciu al Blajului (+1953) ; Traian Frentiu al Oradei (+1952); Titus Livius Chinezu al Bucurestilor (+1955) ; Ioan Bălan al Lugojului (+1960) ; Alexandru Rusu al Băii Mari (+1963) ; altii vor suferii ca Iuliu Hossu al Gherlei-Clujului (+1970) - în ultima parte a vietii cu domiciliul fortat la mânăstirea Căldărusani si Iuliu Hirte (+1978). Alături de ei au murit si 4 episcopi catolici de rit latin, Alexandru Cisar al Bucurestiului (+1950), Antonie Durcovici al Iasilor (+1950), Francis Staffler al Oradei (+1957) si Augustin Pasa al Timisoarei (+1955).
Desigur si Biserica Ortodoxă Română îsi are martirii săi. Tot în perioada comunistă au pierit numerosi mireni si preoti ortodocsi la Canal sau în temnitele de tristă amintire. Martirologiul Neamului Românesc cuprinde pe Patriarhul Nicodim Munteanu (+1948), pe Mitropolitii Irineu Mihălcescu al Moldovei (+1948), Tit Simedrea al Bucovinei (retras în 1945, + 1971), Efrem Enăcescu al Basarabiei (alungat în 1944, + 1968) si pe episcopii Nicolae Popovici al Oradei (pensionat fortat în 1950, +1960) sau Grigore Leu al Husilor (+1949). Pe toti acestia, precum si pe preotii si credinciosii martirizati de comunisti, Biserica Ortodoxă Română are datoria morală să-i canonizeze într-o zi pe care ne-o dorim cât mai apropiată.
Consider, deci, că cea mai potrivită încheiere o constituie cuvintele Regelui Ferdinand I rostite la încoronare la Alba Iulia, la 15 Octombrie 1922 : "Mă închin cu evlavie memoriei celor care, în toate vremurile si pretutindeni, prin credinta lor, prin munca si prin jertfa lor au asigurat unitatea natională si salut cu dragoste pe cei care au proclamat-o, într-un glas si o simtire, de la Tisa până la Nistru si până la Mare" Ferdinand I - Regele tuturor românilor. Sis sibi terra levis !

Pr. Prof. Dr. Cezar Vasiliu