AN III, nr. 30, OCTOMBRIE 1996
SUMAR :

SFINTI SI SFINTENIE

Biserica Ortodoxa, ca si cea Catolica, întelege prin sfinti pe acei crestini adevarati care si-au consacrat viata lui Hristos, au respectat poruncile Lui, au trait în curatenie trupesca si sufleteasca, au facut milostenie si acte de caritate si au fost învredniciti - în timpul vietii sau dupa moarte - cu darul facerii de minuni.
Între sfinti, pe primul plan se afla Sfânta Fecioara Maria, Nascatoare de Dumnezeu, Pururea Fecioara cinstita mai presus decât toate creaturile vazute si nevazute, cea care a atins treapta cea mai de sus a desavârsirii între oameni.
Sfintii reprezinta culmile spre care tind credinciosii, fiind acele personalitati crestine care - prin har, virtute si fapte bune - au atins desavârsirea umana. Ei au excelat printr'o credinta desavârsita, prin dragoste jertfelnica fata de Dumnezeu si fata de semeni, prin curatenie, prin rabdare si smerenie, privind pamântul numai ca un prilej de cucerire a cerului, iar moartea fiind pentru ei momentul fericitei întâlniri cu Creatorul (V. Vladuceanu, Calauza spre sfintenie, vol. I, "Iesit-a Semanatorul", Timisoara, 1974, p. 256).
Sfintii sunt mijlocitorii nostri înaintea lui Dumnezeu. Prin rugaciunile lor, ei cer Creatorului mântuirea noastra, dar n'o dau ei însisi ; de aceea, noi nu ne închinam sfintilor ca lui Dumnezeu. Lui Dumnezeu ne închinam si-L slujim cu închinare desavârsita, numita latrie sau adorare, iar sfintilor le aducem numai cinstire (Arhim. I. Cleopa, Deapre credinta ortodoxa, Bucuresti, 1981, p. 33).
Îi iubim pe sfinti pentru ca sunt prieteni si casnici ai lui Dumnezeu : "Voi prietenii mei sunteti, daca faceti cele ce va poruncesc" (In. XV, 14) ; iar Sfântul Apostol Pavel scrie Efesenilor : "Deci, dar, nu mai sunteti straini si locuitori vremelnici, ci sunteti împreuna cetateni cu sfintii si casnicii lui Dumnezeu" (Efes. II, 19).
Sfintii sunt fiii Bisericii care "lupta cea buna a credintei au luptat si la viata cea vesnica, la care au fost chemati, au ajuns" (I Tim. VI, 12). Cum spune acelasi Sfânt Pavel, "ei au fost ucisi cu pietre, au fost taiati cu fierastraul, au murit ucisi de sabie, au prigonit în piei de oaie si capra, lipsiti, strâmtorati, rau primiti. Ei, de care lumea nu era vrednica, au ratacit în pustie si în munti si în pesteri si în crapaturile pamântului" (Evr. XI, 37-38). Multi dintre ei au primit cununa martiriului, Biserica sarbatorind momentul mortii lor fizice si al unirii cu Hristos ca ziua nasterii lor în ceruri. Moartea martirica a fost unul din semnele sfinteniei, la care s'au alaturat altele, ca : marturisirea neînfricata a dreptei credinte, viata curata prin asceza, post si rugaciune, savârsirea de minuni sau nestricaciunea trupurilor dupa moarte.
Biserica Ortodoxa cinsteste în persoana sfintilor tot ce este mai bun, mai frumos si mai adevarat pe pamânt. Manifestarile în afara, adica minunile, neputrezirea trupurilor si ajutorarea noastra au format semnele dumnezeiesti - socotite suficiente de catre Biserica - ca marturii ale prezentei Sfântului Duh. Biserica le-a înregistrat mai întâi în constiinta ei si a purces apoi la canonizarea vaselor alese ale lui Dumnezeu, recunoscându-le ca atare în profeti, apostoli, martiri, dascali, calugari, ierarhi, soldati, regi, învatati, ciobani etc. (S. Bulgakoff, L'Ortodoxie, Paris, 1932, p.171).
Pe linia traditiei Bisericii primare, canonizarea ortodoxa s'a manifestat prin constatarea sfinteniei sub aspectele ei oficiale prin cult public (P.Rezus, Aghiologie ortodoxa, Caransebes, 1940, p.91). În Ortodoxie, sfintii au icoane care ne amintesc de ei, de viata lor si de minunile savârsite de ei prin puterea Sfântului Duh. Sfintele lor moaste sunt tinute la mare pret de credinciosi, caci însasi Scriptura ne vorbeste de minunile savârsite prin atingerile de trupurile sfintilor (Mt. IX, 21 ; Lc. VIII, 43-44). Este, cred, suficient sa amintim pelerinajele sutelor de mii de credinciosi la moastele Sfântului Dimitrie Basarabov din Bucuresti, la 27 Octombrie sau la cele ale Sfintei Paraschiva din Iasi, la 14 Octombrie.
Sfintele Moaste sunt o consecinta a lucrarii harului divin în lume. Conform doctrinei ortodoxe, trupul va fi partas cu sufletul la rasplata sau pedeapsa vesnica, întrucât a convietuit cu el si va învia la judecata de apoi. Sfântul Ioan Demeschin scria : "Stapânul Hristos ne-a dat ca izvoare mântuitoare moastele sfintilor care izvoresc în multe chipuri, faceri de bine si dau la iveala mir cu bun miros . . . Demonii sunt pusi pe fuga, bolile sunt alungate, bolnavii se curata, ispitele si supararile se risipesc si se pogoara toata darea cea buna de la Parintele Luminilor peste cei care cer prin ei, cu credinta neîndoielnica, aceasta . . ." (Dogmatica, IV, 15). Acelasi Sfânt Parinte raspunde astfel la întrebarea cum poate sa faca minuni un trup mort ?
"Sfintii au fost plini de Duhul Sfânt înca de când erau în viata, iar la moarte, în chip nelipsit, harul Duhului Sfânt se afla în sufletul lor, în trupurile lor din morminte, în chipurile lor si în sfintele icoane, nu însa în mod substantial, ci prin har si lucrare" (Despre cultul Sfintei icoane, trad. D. Fecioru, Bucuresti, 1937, p. 21).
Biserica a zidit lacasuri de închinare pe mormintele martirilor, iar Sfintele Antimise cuprind o particica din sfintele moaste. Ele sunt cinstite de credinciosi, sfintii fiind considerati patroni ai unui oras, regiuni sau tari. Credinciosii le poarta numele la botez, iar Ortodoxia îi cinsteste prin pomenirea în fiecare zi a unuia sau mai multi dintre ei, cu evocarea vietii si minunilor lor la cântarile si sinaxarul zilei, precum si global, în prima Duminica dupa Pogorîrea Sfântului Duh, numita si "Duminica tuturor sfintilor" (Învatatura de credinta ortodoxa, Bucuresti, 1978, p. 128-130).
Pamântul românesc a fost si el stropit de sângele martirilor daco-romani, în vremea împaratilor persecutori Diocletian (285-305), Galeriu (305-311) sau Linciu (308-321), unii murind ca martiri în cetatile Scythiei Minor sau Daciei pontice (Dobrogea) sau în cele situate de-a lungul Dunarii. Numele unora dintre ei ni s'au pastrat în martirologiile, mineele si sinaxarele Bisericii crestine, mai ales în Sinaxarul Bisericii Constantinopolului. Unii au fost învatati si mari teologi, altii monahi cu viata sfânta si duhovniceasca neîntrecuti, altii preoti de mir, aparatori ai dreptei credinte care au ajuns pâna la martiriu. Sufletele lor au tins continuu catre Dumnezeu si-au facut din milostenie un tel, iar curatenia vietii i-a ridicat catre Creator. Unii dintre ei au fost învredniciti cu darul facerii de minuni înca din timpul vietii, altii dupa moarte, proba palpabila a lucrarii Sfântului Duh în lume. Caracteristica principala a sfintilor români a fost smerenia, cum scria acad. prof. Dumitru Staniloae.
Unii au fost considerati sfinti imediat dupa moartea muceniceasca, fiind canonizati ca atare de pietatea populara, fara a avea înca o canonizare oficiala din partea Bisericii (L. Stan, Despre canonizarea sfintilor în Biserica Ortodoxa, în Ortodoxia, 2, 1950, p. 262-265). Altii au fost canonizati de alte Biserici Ortodoxe - Greaca, Rusa, Bulgara - iar Biserica Ortodooxa Româna a efectuat pâna astazi trei canonizari oficiale : prima în 1517, prin trecerea în rândul sfintilor a Sfântului Nifon, mitropolit al Ungrovlahiei, fost patriarh ecumenic (M. Pacurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, III, Bucuresti, 1981, p. 478-479) ; a doua, în 1955-1956, fiind canonizati sapte sfinti români si generalizându-se cultul unor sfinti ale caror moaste se afla în România (B.O.R., nr. 11-12, 1955, p. 991-1221) ; a treia, la 21 Iunie 1992, când au fost canonizati 19 sfinti români noi, s'a generalizat în întreaga Biserica cultul celor 7 sfinti cu cinstire locala din 1955, si au intrat în calendarul Bisericii noastre 37 sfinti, cinstiti de alte Biserici Ortodoxe (Cezar Vasiliu, Noi sfinti români, în Lumea libera, New York din 1 August 1992).
Prin canonizarile sfintilor români, Biserica noastra "aducea Ortodoxiei si cununa luminoasa a sfintilor ei - ierarhi, monahi, preoti si credinciosi - buchet de virtuti care au rodit la noi în duhul credintei si al evlaviei ortodoxe" (T. M. Popescu, Însemnatatea canonizarii sfintilor români, în B.O.R., 5-6, 1953, p. 501).
Notiunea de sfintenie este complexa ; ea înseamna frumusete duhovniceasca, traire în Duhul Sfânt, viata în Hristos, cerul pe pamânt, îndumnezeirea omului, dupa cuvântul Sfântului Atanasie cel Mare "Dumnezeu s'a facut om pentru ca omul sa se îndumnezeiasca". Iata apogeul sfinteniei privita din punct de vedere dogmatic.
Prin întruparea Domnului a început pentru noi, oamenii, procesul care ne înalta spre azurul sfinteniei. Hristos a recapitulat în sine întreaga fire omeneasca, care a fost îndumnezeita de firea divina. Dupa modelul Sau, chipul lui Dumnezeu din om - întunecat de pacat - s'a curatit si s'a luminat, asemenea chipurilor sfintilor din vechile noastre biserici care reapar, încet, încet de sub stratul de funingine când sunt curatite. Acum omul trebuia sa câstige si asemanarea cu Dumnezeu, caci el se afla numai la poalele Taborului ceresc. De-abia acum începe urcusul anevoios spre zarile vesniciei. Omul, devenit hristofor prin botez (purtator de Hristos), si pnevmatofor (purtator de Duh Sfânt) prin mirungere este hranit prin Sfânta Euharistie cu Trupul si Sângele Domnului, care ne cere sa devenim asemenea Lui, având ajutorul Sfintelor Taine. Prin Sfântul Duh, Hristos ne-a redeschis calea mântuirii, cerându-ne credinta si fapte bune. Si în acest urcus spiritual spre dumnezeire avem model pe aceea care - desi în lume - au fost dincolo de lume, adica mai aproape de Hristos, pe sfinti. Îndumnezeirea este posibila, sfintii au dovedit-o ; sa le urmam exemplul.

Preot Dr. Cezar Vasiliu