AN VII, nr. 75-76, IULIE AUGUST 2000
SUMAR :

ALEXANDRU cel BUN (1400-1432) si recunoasterea Mitropoliei Moldovei (1401)

La 11 februarie 2000 s-au împlinit 600 de ani de la urcarea pe tronul Moldovei a domnitorului Alexandru cel Bun, fiul lui Roman Musat si al Anastasiei, figura dominanta a primului secol de istorie moldoveana, primul sau act de danie, datând sigur din 29 Iunie 1400.
Fericita domnie a lui Alexandru cel Bun a durat mult, conditie indispensabila pentru propasirea institutiilor ; a marit temelia însasi a statului, l-a aparat, a organizat temeinic viata economica, a dat atentie celei bisericesti, a cautat sa pastreze pace si liniste, lucru rar într-o epoca de razboaie si navaliri ; poporul i-a spus "cel Bun" si asa a ramas în istorie. A stapânit de la Ceremus la limanul Nistrului, si de la Milcov la Hotin. La începutul domniei are si Cetatea Alba, iar dupa moartea lui Mircea cel Batrân al Munteniei, în 1418, stapâneste si celalalt port, Chilia, (1).

Relatii cu vecinii. Mai întâi, Alexandru cel Bun a pastrat relatii bune cu polonii. În 1402 încheie un tratat cu Vladislav Jagello, recunoscându-i suzeranitatea, Îl va ajuta pe regele polon cu armata sa în lupta de la Grünwald din 1410 contra cavalerilor teutoni, ca si în cea de la Marienburg din 1422, când 400 calareti moldoveni înfrâng pe teutoni, determinându-l pe cronicarul polon Dlugosz sa scrie "Astfel, într-un chip minunat, moldovenii, cu o ceata de putini oameni, au batut o oaste mare a dusmanului si s-au întors învingatori, în tabara ostirii regale", (2).
Dar regele polon nu i-a fost leal, caci a încheiat cu regele ungur un tratat secret, în 1412, care stipula ca daca Alexandru nu ajuta pe unguri contra turcilor, sa fie detronat, iar Moldova divizata între ei. Cu ungurii a avut relatii rezervate, dar niciun conflict. Dupa conflictul cu polonii, spre sfârsitul domniei, se poate vorbi chiar de o apropriere. Cu muntenii lui Mircea cel Batrân a avut relatii excelente. De fapt, Mircea l-a ajutat sa ocupe tronul. Cu fiii acestuia - Mihail, Radu si Alexandru -, a pastrat aceleasi bune raporturi ; numai cu Dan al II-lea, a avut doua razboaie victorioase - în 1429 si 1430 -. Dan a provocat atacul nereusit al turcilor contra Cetatii Albe în 1420, fiind vorba de prima lupta a moldovenilor cu turcii. Cu tatarii n-a avut conflicte. Deci, politica sa externa a fost una defensiva, (3).

Viata economica. Alexandru s-a dovedit un conducator destoinic, acordând privilegii comerciale negustorilor din Lwow (Polonia) în 1408 sau celor din Brasov. O activitate comerciala vie domnea în Moldova, siruri lungi de care cu marfa - straina sau locala -, strabateau drumurile ; circulatia monetara era intensa.

Domeniul bisericesc. Cea mai deosebita realizare a lui Alexandru cel Bun a fost recunoasterea Mitropoliei Moldovei de catre Patriarhia Ecumenica, (4).
Statul moldovean s-a întemeiat prin "descalecari" - luarea în statânire a teritoriilor la est de Carpati de catre voievozi veniti din Maramures -, Dragos, în 1353, si Bogdan, 1359, care - refuzând sa treaca la catolicism, cum le cerea regele Ungariei, Ludovic -, vin în Moldova. Bogdan era numit de regele ungar "infidel", adica necredincios, în sensul de nemarturisitor al credintei catolice. Bogdan I a ridicat la Radauti biserica "Sfântul Nicolae" - gropnita domneasca - si nu este exclus ca pe vremea sa sa fi existat aici un episcop, (5).
Petru Musat (1375-1391) face primele încercari de recunoastere oficiala a Bisericii Ortodoxe din Moldova de catre Patriarhia Ecumenica, rugând ca cei doi ierarhi, Iosif, ruda sa, si Meletie hirotoniti de mitropolitul de Halici, sa fie recunoscuti : primul ca mitropolit al Moldovei, al doilea ca episcop. Patriarhul Ecumenic Antonie refuza, vrând sa trimeata si aici un ierarh grec, cum mutase pe Iachint de la Vicina la Curtea de Arges (1359), în Tara Româneasca. În 1391 Patriarhul Antonie trimite pe Teodosie (grec) ca mitropolit în Moldova, dar este respins de noul domn, Roman Musat (1391-1394). În 1392, Constantinopolul trimite un alt grec, Ieremia, dar si acesta este respins. Atunci Patriarhul Ecumenic arunca anatema, afurisind pe domnul Moldovei, pe cei doi ierarhi, clerul si credinciosii, un act grav din punct de vedere bisericesc. Conflictul cu Ecumenicul continua si sub domnia lui Stefan Musat (1394-1399). În 1395 el trimite în Fanar o delegatie condusa de protopopul Petru, cu daruri si scrisori, dar Patriarhul nu vrea sa recunoasca pe Iosif ca mitropolit. Fara rezultat este si numirea protopopului Petru ca "dichiu", adica împuternicit al Patriarhului în conducerea treburilor Bisericii moldovene. Tot în 1395, în acord cu împaratul bizantin Manuel al II-lea Paleologul, vine în Moldova mitropolitul de Mitilene, care este din nou respins. Mai mult, în 1387, Fanarul numeste un nou "dichiu" si "exarh" în partile Haliciului si ale Moldovei, pe mitropolitul Mihail al Bethleemului, cu singurul rezultat : ridicarea anatemei asupra clerului si credinciosilor, (6).
Rezolvarea deplina a conflictului major dintre Biserica Moldovei si Patriarhia Ecumenica are loc sub domnia înteleapta a lui Alexandru cel Bun. El trimite, în 1401, o solie la noul Patriarh Ecumenic, Matei, cu rugamintea de a ridica anatema asupra sa si a celor doi ierarhi si, mai ales, de a recunoaste pe Iosif ca mitropolit al Moldovei. Prin gramata si scrisoarea Patriarhului Ecumenic Matei catre Alexandru cel Bun, din 26 iulie 1401, Iosif este recunoscut ca mitropolit al Moldovei, cu sediul la Suceava. Ecumenicul trimite totusi în Moldova pe ieromonahul Grigorie Tamblac si pe diaconul Manuil Arhon, pentru a cerceta canonic hirotonia lui Iosif de catre mitropolitul de Halici (Polonia). Pentru a consolida Suceava ca scaun mitropolitan, Alexandru cel Bun - la sfatul lui Iosif - aduce aici de la Cetatea Alba în 1415 moastele Sfântului Ioan cel Nou, un negustor grec din Trebizonda, martirizat de tatari în 1330. Pe când alaiul cu sfintele moaste se apropia de capitala, domnul, cu mitropolitul, calugari, preoti si credinciosi l-au întâmpinat la locul numit "Poiana Vladicai", însotindu-l apoi la Suceava, unde va fi depus în biserica Mirautilor, (7).

Ctitor bisericesc. Domnul Alexandru cel Bun este ctitorul mânastirii Moldovita, atestata documentar în 1402, când îi daruieste mori în târgul Baia si alte venituri. El a înaltat aici un nou lacas de închinaciune, de piatra, ale caror urme se vad si astazi,(8).
Este si ctitorul mânastirii Bistrita. Un hrisov domnesc din 7 ianuarie 1407 hotara ca mânastirile Neamt si Bistrita sa fie conduse de acelasi egumen, Dometian. Mânastirea Bistrita s-a bucurat de numeroase danii din partea domnului, care a si fost înmormântat aici la 1 ianuarie 1432,(9).
Numeroase danii a facut Alexandru cel Bun si altor lacasuri de cult : mânastirea Neamt, bisericii "Sfânta Vineri" din Roman - unde este astazi catedrala episcopala -, mânastirilor Vâsnevat, Carpiana si Varzaresti din Basarabia, Horodnic si Zograf de la Athos, pastrându-se actul de danie din 1429, (10).
Episcopia Radautilor este anterioara lui Alexandru cel Bun, înfiintându-se poate chiar sub Bogdan I (1359-1364). Într-un pomelnic al acestei Episcopii sunt mentionate numele a opt episcopi pâna în anii `70 ai secolului al XIV-lea, al III-lea fiind Iosif, viitorul mitropolit moldovean, (11).
Episcopia Romanului este înfiintata de Alexandru cel Bun în primii ani de domnie, având jurisdictie peste Moldova de sud, numita în documentele vremii "Tara de jos", (12).

Activitatea ecumenica. Grija deosebita aratata de Alexandru cel Bun Bisericii Ortodoxe din Moldova nu l-a împiedicat sa nu aiba întelegere deplina si fata de ceilalti crestini din hotarele stapânirii sale. Dovedindu-se suflet din sufletul neamului nostru, care nu cunoaste ura religioasa sau confesionala, lasând pe fiecare sa traiasca "în Legea lui", Alexandru cel Bun a aratat catolicilor binevoitoarea sa protectie. Chiar înainte de a doua casatorie cu Rimgalia, ruda regelui catolic al Poloniei, le-a aprobat, în 1413, întemeierea unei noi Episcopii Catolice la Baia, alaturi de cea de la Siret. Mai mult, a construit pentru noul episcop catolic, dominicanul Ioan de Ryza, o frumoasa biserica de piatra, (13).
De asemenea, domnul Alexandru cel Bun s-a implicat în organizarea Bisericii Armene. În 1401 da un hrisov prin care recunoaste pentru armeni un episcop, Ioan, cu sediul la Suceava, recomandat de Antonie, fostul Patriarh Ecumenic, care - culmea - nu recunoscuse Mitropolia Moldovei, (14). "Câti dintre stapânitorii contemporani ai Europei pot arata o asa de larga întelegere, un spirit asa de tolerant, asa de crestin ?" se întreaba prof. C. C. Giurascu, (15).
În timpul lui Alexandru cel Bun are loc Sinodul de la Konstantz (Germania), între 1414-1418, convocat de papa Martin al V-lea contra husitilor. Se stie ca din cauza pericolului turcesc, împaratii Bizantului au încercat unirea cu Roma. Astfel, la 19 februarie 1418 ajung la Konstantz delegatii împaratului bizantin si Grigorie Tamblac, ca reprezentant al Bisericii Constantinopolului. La Sinod au luat parte si delegati din Muntenia si Moldova, boieri din Suceava, Roman, Iasi si Hârlau, precum si din Câmpulung, Arges, Severin sau Chilia - prima participare româneasca la o conferinta internationala - dar, laici fiind n-au putut discuta problema unirii Bisericilor, (16).

Sprijinitor al culturii. Alexandru cel Bun s-a aratat si un sprijinitor al culturii, o mentiune cuvenindu-se învatatului monah Grigorie Tamblac, trimis în Moldova în 1401 de Patriarhul Ecumenic sa puna capat conflictului bisericesc, care dupa terminarea misiunii ramâne aici. Domnul i-a dat staretia mânastirii Neamt si l-a numit "presviter al marii biserici a Moldovlahiei". La Suceava, Tamblac a tinut în slavoneste, 21 de predici, pastrate si în Rusia sau în sudul Dunarii. El este autorul "Vietii Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava" si si-a încheiat viata ca mitropolit al Kievului. Înflorirea vietii monahale în vremea sa se explica prin intensificarea sentimentului religios ce-i influienta pe contemporanii lui Alexandru.
"Credinta - scrie prof. C. C. Giurascu - era atunci o puternica realitate. Acelasi sentiment care în apus întemeiase uriase catedrale si impinsese sute de mii de oameni în cruciade, spre mormântul Mântuitorului, exista si la noi, vadindu-se prin ridicarea acestor lacasuri, mai modeste desigur, dar în care flacara credintei ardea tot asa de viu. Dar, iarasi, ca si în apus, mânastirile noastre n-au fost numai lacasuri de rugaciune. Într-o vreme când stiinta de carte era putina si rara, mânastirile împlineau si rolul de centre culturale pastrând si transmitând urmasilor învatatura bisericeasca si laica. Pe lânga mânastiri s-au întemeiat primele scoli, cu "dascali" recrutati dintre monahi ; aici se învata mestesugul scrisului si cititului, diacii din cancelarea domneasca de aici se recrutau ... aici se pregateau si "zugravi", care aplicau în pictura regulile severe ale erminiei bizantine ... Tot aici se deprindea arta delicata si migaloasa a miniaturii, ce servea pentru înfrumusetarea manuscriselor bisericesti", (17)

Fresca la mân. Sucevita

Ni s-a pastrat un admirabil evangheliar, scris în slavoneste si în greceste la Neamt de Gavril Uric (Ureche ?) din 1429 sau patrafirul lui Alexandru cel Bun si al doamnei Marina. Tot în aceste centre s-au facut primele pomelnice, cel mai vechi fiind cel de la Bistrita, din 1407, (18).

Concluzie. Domnia lui Alexandru cel Bun reprezina momentul culminant al primului secol al vietii de stat moldovene, asa dupa cum Mircea cel Batrân reprezinta culmea vietii de stat muntene. Acesti doi mari domni au trait în buna întelegere, în timpul lor tarile au cunoscut întinderea teritoriala maxima, s-au bucurat de o înflorire economica deosebita, au fost respectate de adversari. Epoca lui 1400 a fost, întradevar, o epoca stralucita în viata poporului român.

NOTE BIBLIOGRAFICE
1.- C. C. Giurescu, Istoria Românilor, ed.V, vol. I, Bucuresti, 1946, p. 501.
2.- C. C. Giurescu - Dinu C. Giurescu, Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri pâna astazi, Bucuresti, Ed. Albatros, 1971, p. 290.
3.- Idem, p. 291.
4.- N. Iorga, Istoria Bisericii românesti si a vietii religioase a românilor, ed. a II-a, vol. I, Bucuresti, 1929, p. 59-60 ; C. Marinescu, Înfiintarea Mitropoliilor din Tara Românesca si Moldova, Bucuresti, 1924, p. 22 ; N. Dobrescu, Întemeierea Mitropoliilor si a celor dintâi mânastiri din tara, Bucuresti, 1906, pp. 128.
5.- P. P. Panaitescu, Alexandru cel Bun, Bucuresti, 1931, p. 59 ; Idem, Istoria Românilor, Bucuresti, 1943, p. 83.
6.- M. Pacurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Galati, 1996, p. 70-92.
7.- N. Iorga, op. cit., p. 60-62 ; C. Zaharia, Iosif Musat, întâiul mare ierarh român, Bucuresti, 1987, pp. 296.
8.- N. Grigoras - I. Caprosu, Biserici si mânastiri vechi din Moldova pâna la mijlocul secolului al XV-lea, Bucuresti, 1968, p. 70.
9.- M. Pacurariu, op. cit., p. 96.
10.- C. Giurescu, D. Giurescu, op. cit., p. 292.
11.- D. Dan, Cronica Episcopiei de Radauti, Viena, 1912, pp. 264.
12.- Sc. Porcescu, Episcopia Romanului, Bucuresti, 1984, p. 415.
13.- C. C. Giurescu, op. cit., p. 523 ; C. Auner, Episcopia de Baia, în Rev. Cat. IV (1915), p. 89-127.
14.- P. P. Panaitescu, Hrisovul lui Alexandru cel Bun pentru Episcopia Armeana din Suceava, în Rev. Is. Rom. IV (1934), p 44-56.
15.- C. C. Giurescu, op. cit., p. 523.
16.- D. Manu, Sinodul conciliarist de la Constanta, în "Studii Teologice" 5-6/1973, p. 296.
17.- C. C. Giurescu, op. cit., p. 518.
18.- N. Iorga - G. Bals, Art roumain, 1922, p. 412, passim.

Pr. prof. Dr. Cezar Vasiliu
(Comunicare la al XXV-lea Congres ARA, Cleveland, SUA, 2000)