ORIGINEA SI VECHIMEA CRESTINISMULUI ROMANESC
"Sigiliul Romei si amprenta Bizantului"

Poporul român, nascut din fuziunea geto-dacilor din nord si sud-dunareni cu romanii, este unul dintre cele mai vechi popoare crestine din Europa, dupa greci si romani. Crestinarea stramosilor nostri s'a facut concomitent cu romanizarea lor, încât Vasile Pârvan putea scrie: "Romanitatea si crestinismul sunt nascute si crescute în chip firesc, încet si tainic, în Dacia lui Traian" (Contributii epigrafice la istoria crestinismului românesc, Bucuresti, 1911, p. 201).
Procesul de încrestinare a stramosilor nostri a fost complex si îndelungat, începând de la sfârsitul secolului I pâna la începutul secolului V1. Increstinarea lor a fost ajutata de o serie de elemente ale religiei geto-dacilor apropiate de cele ale crestinismului ca: rolul divinitatii supreme, Zamolxis, ca zeu unic, credinta în nemurire, Herodot considerându-i pe geti "nemuritori", ideea sacrificiului de sine, austeritatea si puritatea vietii preotilor geto-daci, etc. Toate acestea l-au determinat pe Mircea Eliade sa scrie: "Credintele relative la Zamolxis si la cultul sau au fost absorbite si transformate radical de crestinism. Cea mai simpla explicatie a disparitiei lui Zamolxis si a cultului sau ar trebui poate sa fie cautata în încrestinarea precoce a Daciei, înainte de 271, anul parasirii Daciei de Aurelian" (De Zamolxis a Gengis Khan, Paris, 1970, p. 74). Poporul avea credintele lui, mai mult obiceiuri legate de calendarul agricol, care au fost înlocuite usor cu învatatura crestina. Schimbarea religiei s'a facut pasnic, nu prin lupte sau darâmare de temple, încât P.P. Panaitescu afirma ca "poporul de la sate, pastrând-si vechile obiceiuri, nu vedea o contradictie între vechea religie si noua religie. El s'a plecat în fata soliei ce i se aducea si a pasit în biserica, aducând în fata altarelor si riturilor sale preistorice" (Introducere în istoria culturii românesti, Bucuresti, 1969, p.10).
Romanizarea Daciei, ca si încrestinarea ei, au fost usurate de comuniunea de rasa si limba cu marea ramura a tracilor sud-dunareni, incorporati mai dinainte în imperiul roman. Dar, în timp ce acestia vor fi dislocati sau asimilati de slavi în secolul VII, daco-romanii au ramas - în ciuda migratorilor - ~stapânii "pamântului", cum zicea Nicolae lorga.
Noua credinta s'a dezvoltat în provinciile romane Moesia inferior - din care facea parte la început si Dacia pontica sau Scythia Minor (Dobrogea), Moesia superior, Panonia inferior si Dacia carpatica, teritoriu care constituie aria de formare a poporului român, în legatura cu Imperiul Roman de Rasarit sau cu romanitatea orientala.
Majoritatea cercetatorilor trecutului nostru istoric sunt unanimi în a afirma ca de o viata crestina la noi se poate vorbi abia din secolul IV, dupa edictul de toleranta de la Milan din 313, când crestinismul a devenit o religie permisa în Imperiul Roman. Dar, o serie de marturii istorico-literare, arheologice si lingvistice arata ca religia crestina a putut fi cunoscuta în Dacia în secolele II-III, iar în Dobrogea chiar din a doua jumatate a secolului I. Vom încerca sa sintetizam pentru ca, apoi sa încercam sa raspundem si la una din întrebarile grele ale istoriei noastre religioase: de ce majoritatea românilor sunt ortodocsi si nu catolici?

Marturii istorico-literare privind originea si vechimea crestinismului românesc.
Dupa întemeierea Bisericii crestine la Rusalii, Sf.Apostoli si ucenicii lor au început opera de propovaduire a învataturii Mântuitorului lisus Hristos (Mt. 28, 19). In peninsula Balcanica a predicat Sf.Apostol Pavel care scria Romanilor "Din Ierusalim pâna în Siria am propovaduit Evanghelia lui Hristos" (Rom. 15, 19).
Dupa o veche traditie crestina, pastrata de istoricul Eusebiu de Cezareea (+340), dupa informatile lui Origen (+254), în Scitia, pe care cei mai multi istorici o identifica cu Dacia Pontica sau Scythia Minor (Dobrogea), a predicat Sf. Apostol Andrei (Istoria bisericeasca, III, 1). Stirea este confirmata de Sinaxarul constantinopolitan din 30 Octombrie, de creatii folclorice si toponimice (pestera si pârâul Sf. Andrei, numele de "Undrea" dat lunii Decembrie etc).
Apoi el va fi asezat Episcopi în cetati, în special la Tomis, cum au facut si ceilaIti Apostoli (M.Pacurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, I, Bucuresti, 1980, p.56). Alte marturii, oarecum indirecte, le avem de la scriitorii crestini din primele secole: Sf. lustin Martirul si Filosoful (+165) scria ca "Nu exista nici un neam, fie si traind în carute si în corturi si crescând vite, !a care sa nu se faca rugaciuni în numele lui Hristos (Dialogul cu iudeul Trifon, XVII).
Apologetul Tertulian (+220) preciza ca "Hristos stapâneste si în tinuturile sarmatilor, dacilor, germanilor si scitilor" (Adversus Judaeos, 7).
In timpul stapânirii Daciei Traiane de catre romani, între 106-274, religia crestina s'a raspândit aici de la om la om, prin contactul direct al populatiei geto-daco-romane cu adeptii noii credinte. Numai asa se expIica numarul mare de martiri creŐtini în timpul împaratilor persecutori Diocletian, Galeriu si Liciniu, cei mai cunoscuti fiind martirii de la Niculitel - Zotikos, Attalos, Kamassis si Philippos (+ 4 Iunie 303) -, descoperiti în 1971, ale caror moaŐte se afla astazi la mânastirea Cocos, jud. Tulcea. (Pr. C. Vasiliu, Sfintii Neamului Românesc, Târgoviste 2001, p. 26-27)

Crestinismul a putut fi raspândit în Dacia prin :
a) colonisti adusi din toate partile Imperiului, între care erau si crestini, mai ales cei din Siria si Asia Mica, recrutati dintre oraseni ;
b) ostasii din armata romana, în Dacia fiind trimise Legiunile XIII Gemina, la Apulum (Alba lulia) în anul 106 si a V-a Macedonica, la Potaissa (Turda) în anul 167. Avem marturii ca în armata romana erau crestini, primul roman crestinat fiind un soldat, sutasul Corneliu (FA 10) ;
c) prin sclavii adusi de negustori înstariti ;
d) prin negustori, în urma legaturilor comerciale dintre cetatile grecesti de la mare - Tomis (Constanta), Callatis (Mangalia), Dionisopolis (Balcic) cu centrele din Asia Mica, Palestina, Egipt, Grecia, Macedonia si Tracia, unde crestinismul fusese deja predicat de Sfintii Apostoli.
e) prin captivii adusi de goti, ajunsi la Dunare la jumatatea secolului III. De exemplu bunicul misionarului Ulfila, cel care a tradus Biblia în limba gotilor, era grec din Capadocia.

Episcopii de Tomis. De la sfârsitul secolului III, cunoastem numele unor episcopi de Tomis si anume: Evanghelicus (290-300), mentionat de Actul patimirii Martirilor Epictet si Astion, la Halmiris (Dunavat); un episcop Titus sau Philius a murit martir la Tomis în 320, sub Liciniu. De un altul, fara a-i da numele, aminteste Eusebiu de Cezareea ca a participat la Sinodul I Ecumenic de la Niceea în 325, "nici scitanul nu lipsea din adunare" (Viata fericitului Imparat Constantin, III, 7); Sf. Betranion (364-380) - care în 369 - anul intrarii Tomisului in istorie - s'a opus împaratului Valens, Terentius (380-390), participant la Sinodul II Ecumenic din Constantinopol (381), Sf. Teotim (392-407), aparatorul Sf. loan Gura de Aur; Timotei I, participant la Sinodul III Ecumenic de la Efes (431); Alexandru, care a semnat actele Sinodului IV Ecumenic din Calcedon (451); Teotim II, care în 458 raspundea împaratului Leon ca primeste hotarîrile Calcedonului, Paternus, participant în 520 la alegerea Patriarhului de Constantinopol, semnând "Paternus, misericordia Dei, episcopus provinciae Scythiae metropolitan" sau Valentinian, de la care s'a pastrat corespondenta cu Papa Vigiliu din 549 (I. Coman. Scriitori bisericesti din epoca straromâna, Bucuresti, 1979, p. 22-39).

Martiri în Dobrogea. La Tomis a patimit în jurul anului 300 episcopul Efrem, iar spre 320, la 13 Septembrie, Valentinian, Macrobiu si Gordian. La Axiopolis (Hinog) au murit, în 303, Chiril, Chindeus si Dasius. La Halmiris (Dunavat), preotul Epictet si ucenicul Astion, botezati de episcopul Evangelicus de Tomis, iar la Noviodunum (Isaccea), Sf. Flavian si Filip (M.Pacurariu, opcit., p.74-82).

Scriitori bisericesti. Doi mari scriitori bisericesti din Dobrogea au intrat în istoria literaturii crestine: Sf. loan Casian (360-436), întemeietorul unor mânastiri la Marsilia si Dionisie cel Mic (Exiguus) (460-545) cel care a stabilit, în anul 525, era crestina numarând anii de la Hristos. (I.Ramureanu, Istoria Bisericii Universale, Bucuresti, 1992, p. 111).
Trecând in sudul Dunarii, întâlnim pe Sf. Niceta de Remesiana (367-414), care a desfasurat o frumoasa activitate misionara în Dacia Mediteraneana si Dacia Ripensis, despre care Sf. Paulin de Nola (+431) scria ca se serveste de misionarismul crestin pentru a face opera de romanizare : "Intr'o parte necunoscuta a lumii, barbarii învata de la tine sa cânte pe Hristos cu inima romana si sa-si duca viata în pace si în puritate" (Carmen XVII).
De la sfârsitul secolului III crestinismul s'a raspândit în Dacia si prin captivii adusi de goti. Sf. Epifanie (+403) scria ca la jumatatea secolului IV existau aici episcopi si mânastiri. Mai adauga ca Audius, exilat din Mesopotamia de împaratul Constantiu, a venit "in partile cele mai dinauntru ale Gothiei" (Fontes Historiae Dacoromanae, 11, p. 172). In aceasi perioada a facut misiune în estul Daciei carpatice Eutihie din Capadocia (Sf. Vasile cel Mare, Scrisoarea 164).
Intre 341-348 a predicat crestinismul în nordul Dunarii episcopul got Ulfila, apoi în sudul Dunarii, stabilindu-si resedinta la Nicopole ad Istrum. In a doua jumatate a secolului IV se cunosc numele unor crestini martirizati din ordinul conducatorilor gotilor, cel mai important fiind Sf. Sava de la Buzau. (+12 Aprilie 372). Moastele sale au fost cerute si obtinute de Sf. Vasile cel Mare si transferate în Capadocia de Iunius Soranus, guvernatorul Dobrogei, fiind însotite de o scrisoare a Episcopului Vetranion al Tomisului catre Biserica din Capadocia. Documentul este prima scrisoare alcatuita pe teritoriul românesc care se pastreaza pâna astazi (M.Pacurariu, op. cit., p. 101)

II. Marturii arheologice privind vechimea crestinismulul românesc.
Materialele arheologice descoperite în România au fost analizate critic de profesor C. Daicoviciu în 1936, ajungând la concluzia, însusita ulterior de toti istoricii si arheologii nostri, ca nu exista monumente si obiecte crestine dinainte de secolul IV. Cele mai importante monumente arheologice începând cu secolul IV sunt:
a) Donariul sau tablita votiva de la Biertan "Ego Zenovius votum posui" (Eu Zenobius am fagaduit), cu un disc cu monograma crestina (sec. IV);
b) Fragmentul ceramic de la Moigrad (Porolissum), vas cu inscriptie si simboluri crestine (pomul si pasarea) ;
c) Gema de la Potaissa (Turda), cu scena Bunului Pastor cu litere grecesti IXTIS, prescurtând "lisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul");
d) Gema, zisa de la Budapesta, cu scena Bunului Pastor;
e) Altarul funerar de la Cluj descoperit în 1927 - cu inscriptia crestina "sit tibi terra levis" (fie-ti tarâna usoara);
f) Inelul cu gema de la Herculane, cu simboluri crstine (delfinul);
g) Doua opaite, la Romula (Resca), sec.IV;
h) Gema de la Constanta, sec.IV, înfatisând pe Mântuitorul cu cei 12 apostoli si discul lui Paternus, din 518, cu inscriptia "refacut din cele vechi de Paternus, prea cinstitul nostru Episcop" (C.Daicoviciu, Exista monumente crestine în Dacia Traiana din sec. II-III ?, Cluj, 1936).

Inscriptii. S'au descoperit pâna acum peste 70 inscriptii crestine din secolele IV-V numai în Dobrogea, dintre care un sfert în latina si restul în greaca, însotite de semnul crucii, de monograme si simboluri ale artei paleo-crestine (pestele si porumbelul) (I.Barnea, Crestinismul în Scythia Minor dupa inscriptii, în "Studii Teologice" nr.1-2, 1954).
In Dacia Traiana, majoritatea inscriptiilor sunt în latina, atestând o romanizare activa în toate domeniile vietii sociale, folosind limba populara, vie (E. Popescu, Inscriptiile grecesti si latine din sec. IV-XIII descoperite în România, Bucuresti, 1976). Latina a biruit greaca pentru ca a fost folosita mai mult la sate si în centrele militare.
V. Pârvan scria: "Aceasta limba, încarcata de suflul credintei crestine, a generat forma cea mai sensibila a romanitatii, cultivata, pastrata si transmisa de taranii danubieni care, de la hotarele occidentale ale Panoniei Superioare pâna la gurile Dunarii, dadeau o unitate perfecta romanismului" (Dacia. Civilizatii antice în Tarile carpato-dunarene, Bucuresti, 1967, p.151).

Bazilici crestine.
Cel mai vechi lacas de cult descoperit în nordul Dunarii este cel de la Slaveni-Olt, din a doua jumatate a secolului IV, cu dimensiunile 21/7m. Tot aici s'a mai descoperit în 1963 un mormânt, probabil al unui martir.
In Dobrogea, la Tomis, s'au descoperit patru bazilici, cea mai mare fiind probabil catedrala episcopala, unde episcopul Vetranion l-a înfruntat pe împaratul Valens în 369. Are dimensiunile 28/24m si dateaza din secolul V-VI, înlocuind una mai veche. La Callatis (Mangalia) s'a descoperit o bazilica de tip sirian, sec. IV, diferentiata de cele bizantine prin: orientarea altarului spre sud, lipsa absidei si plasarea laterala a atriumului. La Trophaeum Traiani s'au descoperit cinci bazilici din sec. V-VI, dintre care una din marmura, de 26m lungime. La Histria s'au gasit sapte bazilici, sec.V-VI, una cu cripta. La Dinogetia (Garvan), în 1952, s'a descoperit o bazilica cu absida, sec.IV-V, refacuta mai târziu. Alte bazilici s'au mai descoperit la Troesmis (Iglita), la Axiopolis (Hinog), la Noviodunum (Beroe), Ulmetum (Pantelimon), si lbida cu trei abside. (+ Epifanie, Basilicile din Tomis, în vol. "De la Dunare la Mare", Galati, 1977).
In 1957 s'a descoperit la Basarabi (fost Murfatlar) un centru monastic alcatuit din sase bazilici rupestre, sapate în creta, sec.X-XI. Pe pereti sunt incizate cruci, chipuri de sfinti, figuri zoomorfe, alaturi de grafite si inscriptii, peste 60, în gotica si slavona (I Barnea. Les monuments rupestres de Bassarabi, în "Cahiers archéologiques", Paris, 1962).

III. Marturii lingvistice pentru vechimea crestinismului românesc.
Notiunile de baza ale credintei crestine sunt redate în româneste prin cuvinte de origine latina. Argumentul lingivistic este o dovada în plus în ceea ce priveste patrunderea crestinismului înca din perioada stapânirii Daciei de catre romani si în cea urmatoare, caci termenii de organizare bisericeasca l-am împrumutat de la slavi mult mai târziu.
A) Termeni din lumea romana cu sens nou
a) Bazilica, din "basiliki oikia" (casa împarateasca), cu sens nou, "casa a împaratului ceresc". Celelalte popoare romanice folosesc termeni derivati din "ekklisia" (église, chiesa, iglesia, igreja) iar cele germane din "kyrios" (domn) (kirche, church, kirkan, etc.);
b) Craciun, din "calatio", însemnând anuntarea sarbatorilor la începutul anului si al fiecarei luni. Stramosii nostri au numit cu acest termen sarbatoarea crestina a Nasterii Domnului, numita si "sarbatoarea nascutului", ca în Cazania lui Varlaam din 1643. Alte popoare romanice folosesc termeni derivati din "Natalis Domini" (Noel, Natale, Navidad);
c) Rusailiie, din sarbatoarea pagâna Rosalia, zi de pomenire a mortilor, când înfloreau trandafirii (rosa). Celelalte popoare romanice folosesc termeni derivati din grecescul "pentikosti" (Pentecote, Pentecoste);
d) Sarbatoare, din "dies servatoria", zi consacrata zeilor ce aparau pe oameni. Cultul zeilor "pazitori" s'a pastrat si-n crestinism în cultul sfintilor si al martirilor. Limbile romanice folosesc termeni derivati din "festum" (fęte, festa, fiesta) (M.Pacurariu, op.cit, p. 64-65).
B) Termeni cu sens exclusiv crestin.
In rugaciunea "Tatal nostru" toate cuvintele sunt latine, cu trei exceptii, iar în "Simbolul credintei" 90% sunt cuvinte latine. Iata cei mai de seama termeni latini din lexicul crestin românesc: ajun (adjuno, are), altar (altare), botez (baptiso din greceste), cer (coelum), a crede (credo, ere), crestin (chrestianus), cruce (crux, is), a se cumineca (communico, are), a se cununa (corono, are), a se închina (inclino,are), a îngenunchia (ingenuculare), înger (angelus, din greceste), a jura (juro, are), minune (mirio, are), nun-nanas (nunus), nunta (nuptia), pacat (peccalum), parinte (parens), a ruga (rogo, are), tâmpla (templum), a toca (tocco,are), sânt pentru sfânt (sanctus) etc.
Unii termeni de credinta au fost creati direct de stramosii nostri, prin preotii lor, tot din latina, deci sunt complet diferiti de cei folositi în Biserica apuseana înca din secolul II. Acesta este dovada cea mai puternica ca românii n'au fost crestinati de "misionari" de la Roma, care ne-ar fi impus termeni apuseni. Iata cele mai de seama exemple.
Noi, ortodocsii românii, folosim termenii credeu, pentru crez (nu, symbolus), credinta (nu, fides); Tata (nu, Pater). Treime (nu, Trinitas), Facatorul lumii (nu, creator mundi), împaratia lui Dumnezeu (nu, regnum Dei); fiinta (nu, substantia); Fecioara (nu, Virgo), rugaciune (nu, oratio), iertare (nu, remisio), întrupare (nu, incarnatio), rastignire (nu, crucificatio), Înviere (nu, Ressurectio); înaltare (nu assumptio); rascumparare (nu, redemptio) etc (Pr.D.Staniloae, Vechimea si spiritualitatea termenilor crestini români în "Biserica Ortodoxa Româna", nr. 3-4 din 1979, p, 563-590).
Unii istorici catolici sustin ca "apostolul" daco-romanilor din nordul Dunarii ar fi fost Sf. Niceta de Remesiana (+414). Teza lor este, însa, infirmata de martirii crestini din Dobrogea din sec IV, de numeroasele obiecte paleocrestine din secolele lII-IV, de numerosii episcopi de Tomis de care am amintit, de bazilicile din Dobrogea si mai ales de cele doua 1acasuri de cult descoperite în nordul Dunarii (M. Pacurariu, Pagini de istorie bisericeasca româneasca, Sibiu, 1991, p. 3-4).
In privinta jurisdictiei bisericesti asupra comunitatilor crestine nord-dunarene, aceiasi istorici catolici sustin ca toate comunitatile din provinciile dunarene ar fi existat sub jurisdictia Romei. Este cunoscuta reforma împaratului Dioclelian si împartirea definitiva a Imperiului Roman în cel de apus si de rasarit din 395 Schimbarile au avut urmari si asupra organizarii bisericesti. Astfel, prin decretul împaratului Teodosie II din 421, toate bisericile din prefectura Ili ricului, care faceau parte din Imperiul de rasarit, erau subordonate Arhiepiscopului de Constantinopol. Prin "Codicele Teodosian" din 438, se prevedea din nou subordonarea Iliricului fata de Constantinopol. Deci, Biserica straromâna n-a stat niciodata sub jurisdictia Romei, mai ales ca în primele trei secole, fiecare Biserica locala îsi avea propriul sau episcop, bucurându-se de o deplina independenta si nedepinzând canonic de nici un alt ierarh.
Incepând cu secolul VII, pe teritoriul României s’au asezat slavii, care, în contact cu autohtonii, s'au încrestinat treptat. Dupa opinia unor mari istorici, P. P. Panaitescu sau C. C. Giurascu, începând cu secolul X s'a introdus slavona în slujbele bisericesti,oficiate în bisericile românesti nord-dunarene. Explicatia este ca existau grupuri de slavi, ai caror conducatori voiau în biserici o limba pe care sa o înteleaga si nu limba româna, înteleasa numai de autohtoni. Astfel, s'a adoptat treptat slavona de catre biserica si clasa cneziala româneasca, fiind introdusa mai târziu si în cancelariile Tarii Românesti si Moldovei (M. Pacurariu, Pagini de istorie bisericeasca româneasca, p.4 - 5).
Prin introducerea "ritului bizantino-slav" în bisericile noastre începând cu secolul X, am ramas mai departe în Biserica Rasariteana, fiind pâna astazi singurul popor de limba si origine latina, dar de credinta ortodoxa, deci legat de Roma prin limba si de Constantinopol prin credinta, purtând "sigiliul Romei si amprenta Bizantului", dupa fericita expresie a lui Nicolae lorga. Mai mult, "Aceasta sinteza de latinitate si Ortodoxie, ea însasi un miracol si o forma de originalitate unica, a ajutat poporul român sa se mentina, prin latinitate neconfundat în lumea slava, iar prin Ortodoxie neconfundat în lumea nationalitatllor catolice din vecinatatea apuseana" (Pr. D. Staniloae. Rolul Ortodoxiei în formarea si pastrarea fiintei poporului român si a unitatii nationale, în "Ortodoxia" nr.4/1979, p. 529).
Intr'adevar, noi, Românii, suntem singurul popor neo-latin care purtam numele stramosilor romani, ceea ce implica o puternica constiinta a latinitatii noastre, dublata de credinta ortodoxa, constiinta ce poarta în ea toata bogatia spirituala, harnicia si demnitatea Romei, alaturi de frumusetea, adâncimea si spiritualitatea Bizantului. Daca romanitatea este constiinta însasi a neamului nostru, implicând unitatea si permanenta, forta decisiva care integreaza elementul acestei constiinte, o constituie spiritualitatea rasariteana ortodoxa, care mentine si promoveaza unitatea si permanenta româneasca.
Sa fim mândri ca apartinem neamului românesc, cu un crestinism de origine apostolica, pastrând peste secole splendoarea romanitatii si profunzimea credintei ortodoxe, în ceea ce istoricii numesc "miracolul românesc".