DOCUMENTAR
VALORI PERENE
DESTINUL CULTURII ROMĀNESTI
Putine neamuri se pot māndri ca au avut atāta nenoroc īn istorie, ca neamul
romānesc. Ca sa putem īntelege destinul culturii romānesti, trebuie sa tinem seama de
vitregia istoriei romānilor. Am fost asezati de soarta la frontierele rasaritene ale
Europei, pe ambele versante ale ultimilor munti europeni, Carpatii, de-a lungul si la
gurile celui mai mare fluviu european, Danubiul. Traian ne-a predestinat drept popor de
frontiera. Ocuparea si colonizarea Daciei a īnsemnat actiunea de expansiune cea mai
rasariteana pe care a īncercat-o Imperiul roman īn Europa. Īntr-un anumit fel, si
geografic si cultural, dincolo de Bug, Europa īnceteaza: romanitatea - cu tot ce
reprezenta ea ca sinteza si mostenitoare a marilor civilizatii maritime si continentale
care o precedasera - n-a izbutit sa se īntinda mai la rasarit de Bug. De acolo īnainte
īncepe o alta geografie, si o alta civilizatie.
Īnainte de a merge mai departe, as vrea sa deschid o paranteza privitoare la tensiunea
istorica, prelungita timp de cinci secole, care a existat īntre romāni, pe de o parte si
tatari si turci pe de alta. Īntocmai dupa cum daco-romanii, dupa parasirea Daciei de
catre Aurelian, n-au avut norocul sa cunoasca simbioza cu popoarele barbare germanice, asa
cum au cunoscut-o provinciile occidentale ale Inperiului, si care s-a dovedit a fi atāt
de fertila pentru viitoarele creatii istorice si culturale ale Europei - tot asa romānii
nu au avut norocul unor adversari spiritualicesti superiori sau macar egali. Pentru a ne
da seama de gravitatea acestui lucru, sa ne amintim de Spania care a cunoscut si ea o
tensiune similara fata de islam. Dar lupta Spaniei cu maurii a fost binevenita nu numai
pentru cladirea caracterului spaniol, ci si pentru activitatea culturala. Spania a dat
mult islamului iberic - dar a si primit de la el. Chiar atunci cānd nu se poate vorbi de
o influienta, ciocnirea dintre cele doua spiritualitati si cele doua traditii culturale a
fost fertila pentru fiecare din ele.
Cu totul altul este cazul Romāniei si al celorlalte tari care au purtat, secole de-a
rāndul, razboaie cu tatarii si cu turcii. Īn afara de cāteva elemente lexicale, n-am
luat aproape nimic de la acesti adversari. Otomanii reprezentau īn primul rānd o putere
militara si o administratie solida. Rezistenta īmpotriva lor a avut rezultate importante,
dar de un cu totul alt ordin decāt cele ce le-au cunoscut spaniolii din lungul lor
conflict cu maurii. Agresivitatea militara a otomanilor a solidarizat toate popoarele
crestine din Europa Orientala, īn asemenea masura īncāt īn limba romāna, un
"crestin" desemneaza tot atāt de bine un "romān", un "om de
omenie" si un "credincios" - īn timp ce "pagān" īnseamna nu
numai "ne-crestin", ci si un om fara nici o lege morala, un "strain"
venit din alta lume si avānd cu totul alte obiceiuri. Iar cuvāntul "turc"
īnseamna īn limba romāna un om care nu īntelege ce-i spui, care judeca dupa alte
criterii si de la care te poti astepta la orice. Interventia otomanilor īn orizontul
istoric al romānilor n-a rodit, deci, culturaliceste, ea a facut doar ca lumea sa se
īmparta īn doua : pe de o parte "crestinii", adica oamenii de aceeasi lege si
credinta, - iar pe de alta parte, "pagānii", nelegiuitii, "turcii".
Spre deosebire, īnsa, de islamul care, īn primele secole ale Hegirei, īsi īntindea
vertiginos stapānirea din Orient pe tarmurile Mediteranei si īn Iberia, convertind
adesea cu forta populatiile subjugate - otomanii, ei īnsisi convertiti destul de tārziu
la islamism, nu se amestecau decāt sporadic īn viata religioasa a popoarelor cu care se
luptau. Astfel ca, īn afara de rare exceptii, tarile romānesti, ca si īntreaga
Peninsula Balcanica, si-au putut pastra nestirbita credinta stramoseasca. Aceasta
toleranta religioasa a otomanilor a fost, fara īndoiala, un mare bine. Dar pe de alta
parte, ea a avut si un aspect negativ. Lipsa de tensiune spirituala īntre cele doua
religii a īmputinat posibilitatile de reīnoire si de noi sinteze culturale ale neamului
nostru. Marile adversitati religioase si ideologice sunt de obicei fertile spiritualiceste
pentru ambii adversari, si Occidentul catolic, ca si India brahmanica, datoreaza indirect,
rezistentei īmpotriva islamului, unele din creatiile lui cele mai de seama. Dar otomanii
cu care se razboiau stramosii nostri nu erau maurii care au īmpodobit, au apasat si au
plāns Granada. Fata de primejdia ce o reprezentau otomanii, romānii s-au īnchis si mai
mult īn ei, s-au adāncit īn propriile lor traditii spirituale, care erau nu numai
latino-bizantine, ci si prelatine, adica geto-tracice. Rezultatul a fost ca geniul
popular, autentic romānesc, a iesit sporit din acest secular proces de interiorizare. Dar
evident, adāncirea propriilor traditii spirituale n-a putut rodi decāt la nivelul
creatiei populare, adica a folclorului. De abia de curānd romānii au cunoscut
adversitati istorice īn care erau primejduite fie credinta stramoseasca, fie īnsasi
fiinta neamului. Ori, asemenea adversitati, cu toate durerile si pierderile de substanta
pe care le-au adus, au fost, totusi, binefacatoare. Ele au calit caracterul national si au
grabit procesul de luare de cunostinta a propriului destin istoric.
Adevarata primejdie īncepe, īnsa, pentru īntreg neamul romānesc, abia dupa
ocuparea teritoriului de catre Soviete. Pentru prima data īn istoria sa, neamul
romānesc are de a face cu un adversar nu numai exceptional de puternic, dar si hotarīt
sa īntrebuinteze orice mijloc pentru a ne desfiinta spiritualiceste si culturaliceste, ca
sa ne poata, īn cele din urma, asimila. Primejdia este mortala, caci metodele moderne
īngaduie dezradacinarea si deplasarile de populatie la o scara pe care omenirea n-a mai
cunoscut-o de la asirieni. Chiar fara masivele deplasari de populatii, exista primejdia
unei sterilizari spirituale prin distrugerea sistematica a elitelor si ruperea legaturilor
organice cu traditiile culturale autentic nationale. Neamul romānesc, ca si atātea alte
neamuri subjugate de Soviete, risca sa devina, culturaliceste, un popor de hibrizi. Dar
s-ar putea, totusi, ca aceasta primejdie de moarte sa se soldeze cu o extraordinara
reactie spirituala, care sa echivaleze cu instaurarea unui nou "mod de a fi" si
sa provoace pe planul creatiei culturale, ceea ce a īnsemnat pe planul creatiei statale,
"descalecarea" de acum sapte veacuri, provocata de marea navalire a tatarilor.
Dupa cum spuneam mai sus, fondarea statelor romānesti se datoreste īn buna parte
exasperarii produse de devastarile tataresti, care amenintau cu disparitia micilor
formatii politice autonome. S-ar putea ca ocupatia sovietica si īncercarea de
deznationalizare, īntreprinsa de rusi cu metode si mijloace faraonice, sa īnsemne, prin
contraofensiva spirituala pe care o provoaca, adevarata intrare a Romāniei īn istoria
culturala a Europei. Subliniez īntr-adins termenul istorie. Caci aproape tot ce
a dat mai bun geniul romānesc pāna īn prezent, l-a dat pe nivelul creatiei folclorice.
Ori, se stie prea bine, folclorul nu tine seama de istorie : dimpotriva, o saboteaza si o
devalorizeaza. Īn orizontul spiritual care e propriu majoritatii plugarilor si
pastorilor, neamul romānesc si-a concentrat fortele lui de creatie aproape exclusiv īn
universul spiritualitatii populare. Terorizat de evenimentele istorice, geniul neamului
romānesc s-a solidarizat cu acele realitati vii pe care istoria nu le putea atinge
Cosmosul si ritmurile cosmice. Dar stramosii romānilor erau deja crestini, īn timp ce
neamul romānesc se plasmuia īntre catastrofe istorice. Asa ca simpatia fata de Cosmos,
atāt de specifica geniului romānesc, nu se prezinta ca un sentiment pagānesc - ci ca o
forma a spiritului liturgic crestin. Multa vreme s-a crezut ca sentimentul Naturii si
solidaritatea cu ritmurile cosmice tradeaza o spiritualitate necrestina. Prejudecata
aceasta se datora unei insuficiente cunoasteri a crestinismului si īndeosebi a
crestinismului rasaritean, care a pastrat īn īntregime spiritul liturgic al primelor
veacuri. Īn realitate, crestinismul arhaic n-a devalorizat Natura - asa cum s-a
īntāmplat cu anumite aspecte ale crestinismului medieval, ascetic si moralizant, pentru
care Natura reprezinta adesea "demonia" prin excelenta. Pentru crestinismul
arhaic, asa cum a fost īnteles īndeosebi de catre Sfintii Parinti orientali, Cosmosul
n-a īncetat o singura clipa de a fi creatia lui Dumnezeu, iar ritmurile cosmice au fost
tot timpul concepute ca o liturghie cosmica. Solidarizati spiritualiceste cu Natura,
romānii n-au facut un act de regresiune cu orizontul pagānesc, si, dimpotriva, au
prelungit pāna īn zilele noastre acea magnifica īncercare de īncrestinare a
Cosmosului, īnceputa de Sfintii Parinti, dar īntrerupta, din diferite motive, īn cursul
Evului Mediu, īn Occident. Lucrurile acestea sunt astazi tot mai clar īntelese, datorita
īn primul rānd renasterii spiritului liturgic si interesului crescānd fata de
spiritualitatea patristica. Se īntelege astazi ceea ce anevoie s-ar fi putut īntelege
īn mijlocul secolului trecut : si anume ca, pentru crestinismul arhaic, Cosmosul
participa la drama divina ca, īntocmai dupa cum sufletul omului e īnsetat de māntuire,
tot asa Natura īntreaga geme si suspina asteptānd Īnvierea. Īntr-adevar, e destul sa
se citeasca imnografia Bisericii rasaritene sau sa se observe ceremonialul pascal, pentru
a īntelege cāt de solidara este Natura cu misterul Christologic, cu rastignirea, moartea
si īnvierea Māntuitorului. Natura īntreaga e cernita īn saptamāna Patimilor, dar
renaste triumfatoare dupa Īnvierea lui Iisus.
Ori aceasta liturghie cosmica o regasim īn folclorul romānesc. Asta īnseamna ca,
retragāndu-se īn ea īnsasi, concentrāndu-se asupra propriilor lor traditii,
aparāndu-se īmpotriva lumii din afara - care era, sa nu uitam, o lume ostila, cea a
barbarilor eurasiatici veniti sa prade si sa distruga - romānii au pastrat, au adāncit
si au valorificat o viziune crestina a Naturii, asa cum fusese ea exprimata īn primele
semne ale crestinismului. Prin urmare, conservatorismul si arhaismul folclorului romānesc
au salvat un patrimoniu care apartine crestinismului īn genere, dar pe care procesele
istorice l-au anihilat. Lucrul acesta nu e fara importanta, astazi, cānd se īncearca
devalorizarea tuturor formelor arhaice ale crestinismului pentru a putea face fata
problemelor ridicate de reintrarea Asiei īn istorie.
Pentru a īntelege mai bine īn ce masura spiritualitatea populara romānesca, desi
profund crestina, este solidara cu liturghia cosmica, sa amintim numai un singur exemplu
al conceptiei Mortii. Spuneam mai sus ca cele doua capodopere ale poeziei populare sunt Miorita
si Balada Mesterului Manole. Amāndoua prezinta moartea rituala ca o valoare
suprema, ca cea mai nobila īmplinire pe care o poate nadajdui existenta omeneasca. Balada
Mesterului Manole se centreaza īn jurul misterului jertfei : ca sa se poata ridica
si dura o constructie - īn cazul nostru Mānastirea Argesului - are nevoie de jertfirea
unei vieti omenesti. Mesterul Manole īsi sacrifica sotia, zidind-o la temelia
mānastirii. Cu alte cuvinte, cladirea dobāndeste "viata", e
"īnsufletita" printr-un mister care face posibila translatia vietii sotiei
Mesterului Manole īntr-un nou "corp" si anume īn corpul arhitectonic
al Mānastirii. Dupa cum se stie, ritualul jertfei de constructie e stravechi si se
īntālneste īn multe parti ale lumii. Īnsa, acest ritual n-a inspirat creatiile poetice
populare decāt īn Peninsula Balcanica : balade asemanatoare se īntālnesc la greci
(Legenda podului de peste Arta), la sārbi si bulgari. Dar ceea ce trebuie subliniat, este
faptul ca forma literara cea mai reusita, atāt din punct de vedere spiritual, cāt si
artistic, o prezinta balada romāneasca a Mesterului Manole. Este, deci, semnificativ
ca geniul popular romānesc si-a dat expresia lui maxima tocmai īn acest mit al jertfei
creatoare. Cu atāt mai semnificativ, cu cāt cealalta capodopera, Miorita,
reveleaza si ea tot un mit al mortii : ciobanul, desi prevenit de mioara lui favorita, ca
ceilalti tovarasi vor sa-l ucida, accepta moartea ca o jertfa voluntara de sine, dāndu-i
totodata sensul unei nunti cosmice, adica īi acorda valoarea suprema de reconciliere cu
destinul si de reīntregire īntr-o Natura care nu mai e Natura "pagāna", ci un
Cosmos sanctificat liturgic. Descifram, deci, īn aceste mituri romānesti ale mortii, o
viziune arhaica si totodata crestina : moartea e jertfa suprema, e un mister prin care
omul se desavārseste, dobāndind un mod superior de a fi īn lume. Pentru ca, pentru
romāni, ca si pentru atātea alte culturi, moartea nu e o executie, nici macar o
īmputinare a existentei - ci un nou mod de a fi, o noua existenta, pe un alt nivel,
mai aproape de Dumnezeu. Conceptia este īnca vie la romāni. Dupa sāngeroasele lupte de
la Marasesti, īn 1917, īn care au fost decimate, printre altele, o divizie din Oltenia,
satele dinapoia frontului au organizat spontan procesiuni cu preoti cu odajdii,
īngenunchind pe marginile soselelor care duceau spre Oltenia. Oamenii acestia stiau ca
soldatii cazuti la Marasesti, fara lumānare, nespovediti si neīmpartasiti, se īntorc
īn satele lor oltenesti īnainte de a se īndrepta spre lacasul de veci. De aceea īi
īntāmpinau īngenunchiati, cu lumānari aprinse si cu preoti care spuneau rugaciuni
pentru odihna miilor de morti nevazuti. Am auzit ca procesiuni similare s-au facut si īn
Moldova īn iarna 1942-43, dupa ce s-a aflat de macelul de la Stalingrad. Toate acestea
īnseamna ca miturile mortii - considerata ca misterul jertfei de sine - sunt īnca vii
īn sufletul īntregului popor romānesc. Lucrul nu e fara importanta. Se stie ca
valorificarea mortii constituie una din cele mai fecunde victorii ale crestinismului. Se
stie, de asemenea, ca o cultura are cu atāt mai multe sanse de a deveni universala cu
cāt īsi pune mai curajos problema Mortii. Observam astfel ca valorile crestinismului
arhaic - īn orizontul caruia ritmurile Naturii sunt transfigurate īntr-o liturghie
cosmica, iar moartea e conceputa ca un mister sacramental - valorile acestea nu numai ca
au rodit, culturaliceste īn creatiile folclorice, dar sunt īnca vii īn experienta de
toate zilele a poporului romānesc. Ori, daca ne amintim ca pastrarea si adāncirea
valorilor crestinismului arhaic au fost posibile datorita vitregiei Istoriei, care a silit
poporul romān sa se concentreze asupra propriilor traditii religioase ca sa poata
supravietui - avem dreptul sa ne īntrebam daca nu cumva milenara teroare a acestei
Istorii n-a avut totusi un rezultat pozitiv. Anume, pregatirea poporului romān pentru
marea īncercare prin care trece astazi, sub ocupatia si opresiunea sovietica (1953, n.n).
Ne putem īntreba care ar fi fost astazi sansele de rezistenta ale acestei insule de
latinitate pe care o reprezinta poporul romānesc, daca propria lui istorie nu i-ar fi
constituit o spiritualitate profund crestina, avānd īn centrul ei misterul Mortii
salvatoare si al jertfei de sine. S-ar putea ca ceea ce a constituit pāna acum
nenorocul romānilor īn istorie, sa alcatuiasca totusi marea lor sansa de a supravietui
īn istoria de māine.
Dupa cum am mai spus, teroarea istorica a īmpiedicat pāna acum creatiile masive ale
geniului romānesc pe un plan mondial. Trebuie sa ne amintim ca Romānia moderna si
independenta nu are nici o suta de ani de existenta, iar īntregirea tarii a avut loc de
abia acum 35 de ani (1918, n.n.). Facānd bine socotelile, credem ca Romānia īntregita
s-a bucurat numai de 20 de ani de libertate. Si totusi, cāt de mult s-a creat īn acest
rastimp ! Daca ar fi avut īnca 20-30 de ani de relativa liniste, este probabil ca
Romānia s-ar fi remarcat printr-un aport important īn feluritele domenii ale culturii
europene. Dar Istoria romānilor nu cunoaste perioade lungi de liniste de aceea spiritul
creator nu se poate manifesta decāt īn intermitente pe planul culturii scrise, savante.
Īn continuu si inepuizabila se manifesta doar creatia spiritualitatii populare, si de
aceea am staruit atāta asupra ei : ea singura ne reveleaza constantele geniului
romānesc.
Asta nu īnseamna, īnsa, ca, īn rarele si scurtele perioade de liniste, geniul romānesc
n-a creat si pe nivelul culturii savante. Ceva mai mult : de la īnceput aceste creatii au
avut un caracter specific si o structura majora. Ele nu imitau valori straine, ci revelau
un univers spiritual necunoscut, sau imperfect cunoscut, Occidentului. E destul sa amintim
pe Spatarul Milescu, īn secolul al XVII-lea, si pe Dimitrie Cantemir, īn al XVIII-lea,
pe Eminescu si pe Hasdeu īn secolul al XIX-a, ca sa īntelegem pe ce plan s-au situat
creatiile savante romānesti : ele revelau acel orizont spiritual astazi aproape uitat īn
Occident - desi face parte parte din Europa si a dat foarte mult Europei - acel orizont
spiritual īn care s-au miscat Orpheu si Zamolxis, si īn care mai tārziu, a nutrit
spiritualitatea romano-bizantina. De la Dimitrie Cantemir, Eminescu si Hasdeu, trecānd
prin Iorga si Vasile Pārvan, pāna īn zilele noastre, la Nae Ionescu si Lucian Blaga, o
seama de poeti, carturari si filozofi romāni au valorificat traditiile nascute din
sintezele spirituale traco-romane, sinteze care s-au alcatuit de-a lungul veacurilor din
īntālnirea atāt de fecunda īntre Roma, Tracia si crestinismul arhaic. Īn aceasta
parte a Europei, considerata aproape pierduta dupa instaurarea dominatiei otomane, s-au
pastrat comori de spiritualitate care au facut cāndva parte din īnsusi centrul culturii
europene, caci Tracia dionisica si Grecia orphica, Roma imperiala si crestina, īn aceasta
parte a Europei, s-au īntālnit si s-au plasmuit cele mai de seama valori.
Nu trebuie sa uitam o clipa ca acolo unde s-a īntins Grecia, Roma si crestinismul arhaic,
s-a conturat adevarata Europa, nu cea geografica, ci Europa spirituala. Si toate valorile
create īnlauntrul acestei zone privilegiate fac parte din patrimoniul comun al culturii
europene. Nu ne putem imagina o cultura europeana redusa numai la formele ei occidentale.
Culturaliceste, ca si spiritualiceste, Europa se īntregeste cu tot ce a creat si a
pastrat spatiul carpatino-balcanic. Ceva mai mult, avem motive sa credem ca spatiul īn
care s-a īntruchipat Zamolxis, Orpheu si misterele Mioritei si ale Mesterului Manole, nu
si-a secatuit izvoarele de creatie : acolo unde moartea e valorificata ca o nunta,
izvoarele spiritului sunt intacte. Europa este locul predestinat creatiilor multiple,
variate, complementare, spiritualiceste si culturaliceste. Europa nu este - si nici nu
poate fi - un bloc monolitic. Ea are, deci, nevoie de dimensiunea orpheica si zamolxiana
pentru a se putea īntregi si a putea plasmui noi sinteze.
Ajunsi la capatul expunerii noastre, mai ramāne sa ne mai punem o singura īntrebare. Ea
depaseste problemele culturii romānesti, interesānd destinul istoric al romānilor.
Īntrebarea este aceasta : printr-un miracol, samānta Romei nu s-a pierdut dupa parasirea
Daciei de catre Aurelian - desi aceasta parasire a īnsemnat o adevarata catastrofa pentru
locuitorii bogatei provincii. Dar Europa īsi mai poate permite o a doua parasire a Daciei
īn zilele noastre ? Facānd parte, trupeste si spiritualiceste, din Europa, mai putem fi
sacrificati fara ca sacrificiul acesta sa nu primejduiasca īnsasi existenta si
integritatea spirituala a Europei ? De raspunsul care va fi dat, de Istorie, acestei
īntrebari, nu depinde numai supravietuirea noastra, ca neam, ci si supravietuirea
Occidentului.
Mircea Eliade
(Eseu publicat īn revista "Destin", nr. 6-7, Madrid, 1953)