Buletinul "Calea de lumina"
AN VIII, nr. 89-90, SEPTEMBRIE-OCTOMBRIE 2001
Unul dintre locurile comune ale istoriografiei românesti, exasperând prin caracterul
sau necritic si vetust, ca si prin reluarea sa obsedanta în cursuri si manuale este cel
potrivit caruia evul nostru mediu s-a prelungit pâna, cândva, în timpul Vladimirescului
sau chiar al Balcescului.
Trecând peste comoditatea unei judecati care acolo unde vede boieri, proprietati si
ranguri, vede si alcatuiri feudale tinând de mediul ev si investigând dincolo de veacul
al XVIII-lea fanariot - care el însusi are atâtea alcatuiri de noutate moderna - am
încercat, înca de acum mai bine de un deceniu, sa arat de ce mijlocul secolului al
XVI-lea, asadar vremea din jurul lui 1550, a fost epoca în care s-au savârsit mutatii ce
indica - si mai peste tot în Europa a fost la fel - un sfârsit efectiv de medievalitate.
Daca încercarile de a deslusi o "Renastere româneasca" în veacul de dupa
1500, mi se par fara sorti de izbanda - reamintesc ca fenomenul renascentist nu poate
fiinta decât acolo unde sunt reunite trei simptome, anume viziunea antropocentrica,
emulatia burgheza si rasturnarea perspectivelor stiintifice fata de evul mediu -, sigur
este ca a doua parte a secolului al XVI-lea, în timpul unor Alexandru Lapusneanu si lacob
Heraclid Despotul, Petru Schiopul, Petru Cercel sau Ieremia Movila era altceva decât o
medievalitate târzie de felul celei patronate de Stefan cel Mare, de Neagoe Basarab si,
partial, chiar de catre Petru Rares. Era o pagina de civilizatie noua, postmedievala, pe
care generatii de istorici nu au stiut a o citi corect, în ciuda faptului ca înca acum
saizeci de ani Nicolae lorga, în sinteza-i de Istoria Românilor (volumul al
V-lea, din 1937, subintitulat Vitejii) observa, cu intuitia sa unica, cum dupa
mijlocul acelui al XVI-lea veac se deschidea un "secol de istorie moderna fata de
evul mediu ce fusese pâna atunci".
Daca enumeram câteva dintre noutatile vechii noastre civilizatii de acum patru secole
vedern ca, practic, întreg câmpul vietii românesti este acoperit, de la politica la
credinta. Ne aflâm, înainte de toate, într-o totala schimbare de peisaj istoric prin
instaurarea, acum, a unei autoritati turcesti care duce la transformarea independentei
statale medievale într-o autonomie statala premoderna unde cuvântuI Stambulului devenea
decisiv, de la alegerea domnului la mazilirea sa, de la impunerea numeroaselor peschesuri
la controlul militar; nu mai putin, însa, Muntenia, Moldova si Transilvania, ca
principate, autonome, îsi pastrau statalitatea - obiect de lupte si de tranzactii
nesfârsite -, într-o vreme în care, pe urma tarilor balcanice, spatiul unguresc si cel
ceho-boem si-o pierdusera în chip dramatic, în favoarea Sublimei Porti sau a
Habsburgilor.
Campania victorioasa din 1538 a lui Soliman Magnificul împotriva Moldovei lui Petru
Rares, mai vechiul control otoman asupra scaunului domnesc de la Bucuresti - acolo unde au
trebuit sa vina voievozii din mai retrasa cetate a Târgovistei -, "turcirile"
unor membri ai familiilor princiare - cazul lui Ilias Rares în 1551 în Moldova, cel al
lui Mihnea al II-lea în Tara Româneasca, patruzeci de ani mai tarziu, in 1591, ce s-au
adaugat altor renegari contemporane din spatiul mediteranean - au facut ca umbra uriasa a
unui imperiu tricontinental sa planeze si asupra lumii carpato-dunarene, cu consecinte
care au grevat fundamental nasterea unei mentalitati românesti moderne.
În ceea ce priveste lumea ardeleana, cea a unui principat tot mai bine individualizat
dupa dezastrul maghiar de la Mohács (1526) si în timpul cârmuirii dinastiei Zápolya,
cu scaunele sale sasesti si secuiesti, cu tinuturile banatene, cu comitatele din Ungaria
superioara si din asa-numitul Partium ("Partes Regni Hungariae"), cu districtele
de la Bistrita, Fagaras si Brasov, pragul 1550 însemna triumful definitiv al
luteranismului, în formula moderata a lui Melanchton, în mediile saxone creatoare de
civilizatie urbana, ceea ce va marca o si mai mare diferentiere a acestei provincii
românesti de dincolo de munti fata de spatiul fostei Ungarii regale, unde protestantismul
câstiga teren în varianta sa calvina.
Nu mai putin, veacul al XVI-lea este si cel al aparitiei unei noi boierimi românesti.
Sunt acei ,,oameni noi", gasiti si în Apus ("parvenus",
"new-comers") si în Rusia (noua "boiarstvo" a lui Ivan cel Groaznic)
- peste un secol si mai bine, cu o alta perspectiva, Brâncoveanu avea sa-i numesca, pe
cei din vremea sa, "mojici grasi si plini de bani" -, cei care înlocuiesc pe
marii feudali ai evului mediu ale caror rânduri fuesesera rarite si prin "taierile
de boieri" din timpul lui Mircea Ciobanul în Tara Româneasca si al lui Alexandru
Lapusneanu în Moldova. Acesti noi boieri si dregatori, români si levantini, ajunsi chiar
pe tron în veacul urmator - un Vasile Lupu sau un Gheorghe Duca, Ghiculestii sau
Cantacuzinii - s-au ilustrat printr-un patronaj cultural vadit în ctitorii si în
tiparituri, cu aplecari spre fast si heraldica, spre abordarea unor semne exterioare ale
puterii, spre afirmari de genealogii efective sau fictive.
Concomitent, urcau în scaunele de la Târgoviste si Bucuresti, de la Suceava si Iasi noi
dinastii înrudite cu "începatorii de tara" Basarabi si Musatini, având
începatori ilustri legati de marea boierime, precum Neagoe ce si-a zis Basarab, în 1512,
marcând prin ctitoria sa de la Arges intentia crearii unei noi linii dinastice; precum
Ieremia Movila, în 1595, fiul fiicei lui Petru Rares, care punea ca Sucevita neamului sau
sa fie acoperita cu aceeasi pictura exterioara ce împodobise cândva lacasurile bunicului
sau matern; precum Mihnestii, în fine, cei care vor uni dinastic Muntenia cu Moldova
între 1574 si 1591, prin domniile, la sud si la nord de Milcov, ale unor frati, unchi si
nepoti ca Alexandru al II-lea Mircea, Mihnea Turcitul si Petru Schiopul, continuati la
începutul veacului urmator de descendentii lor directi, Radu Mihnea si Alexandru Coconul
(chiar aceasta apropiere moldo-munteana, prefatând momentul Mihai Viteazul si urmându-i
imediat, era un semn al depasirii medievalitatii). Abia mentionatul neam al Mihnestilor,
coborîtori din Basarabii veacului al XV-lea, avea sa-si proclame, prin portrete pictate
si prin arhitecturi religioase, atasamentul fata de stramosi - acestia au fost munteanul
Vlad Tepes si moldoveanul Stefan cel Mare -, la fel cum Alexandru Lapusneanu, în
ctitoriile de la Radauti sau Bistrita omagia, dupa 1550, memoria unui înaintas ca
Alexandru cel Bun, al carui prenume îl si purta.
Realmente deschisi spre forme de cultura occidentala, spre cele ale Renasterii italiene
mai ales, Mihnestii înruditi cu familii italo-grecesti din Levant, posesori de opere de
arta apuseana, donatori la biserici din Roma si Venetia, sau principele transilvan Ioan al
II-lea Sigismund - descendent din Sforza si protector al antitrinitarienilor de felurite
natii -, ca si succesorii sai Báthoresti, înconjurati de muzicieni si arhitecti veniti
din Italia, au fost cârmuitori ai celor trei Tari de la Carpati si Dunare contemporani cu
o schimbare notabila de sensibilitate. O schimbare pe care o comentam astfel, cu ani în
urma, în cartea mea Civilizatia românilor între medieval si modern (1, 1987, p.
20-2 1): "Retoricul si narativul unor texte slavone scrise de calugari români spre
mijlocul si într-a doua parte a veacului al XVI-lea, ca si cele ale unor picturi murale
ce izbucnesc pe fatade, datorate unor zugravi moldavi si alogeni spre sfârsitul primei
jumatati si îndata dupa mijlocul aceluiasi secol faceau parte, stilistic vorbind, dintr-o
aceeasi noua etapa a culturii noastre pe care încercam sa o sugerez, raspundeau nevoii de
poveste, de istorie în sensul cel mai strict al cuvântului". Într-adevar, triumful
naraticii - îl gasim în cronica lui Macarie si în cele ale "macarienilor",
dar si în frizele picturii exterioare moldovenesti explodând dupa 1530 -, gustul pentru
istorisirea faptelor de seama în documentele de cancelarie, în epigrafe funerare (cum
era cel de la Arges al lui Radu de la Afumati în 1529, cel al lui Albu Golescu la Vierosi
în 1574, cel al lui Stroe Buzescu la Stanesti în 1602), în cronicile murale
("Wandchroniken") din bisericile sasesti ardelene, între 1566 si 1592, ca si
din bisericile ortodoxe (la Bucovat în 1574, la Suceava în 1590) iar din secolul al
XVI-lea începutui unui timp nou. Cel din care vor iesi Neculce si Cantemir, Budai Deleanu
si Anton Pann.
Acad. Razvan Teodorescu
("Picatura de istorie", ed. FCR, Bucuresti, 1999)