AN IX, nr. 103-104, NOIEMBRIE - DECEMBRIE 2002

DECLARATIA COMUNA A SANCTITATII SALE PAPA IOAN PAUL
AL II-LEA SI A PREA FERICIRII SALE PATRIARHUL TEOCTIST

La 12 octombrie, Suveranul Pontif si Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane au avut o intalnire privata in biblioteca personala a Sanctitatii Sale, iar putin mai tarziu, in sala Clementina a Palatului Vatican, au semnat o Declaratie comuna. Intitulata Declaratie comuna a Sanctitatii Sale Papa Ioan Paul al II-lea si a Preafericirii Sale Patriarhul Teoctist, aceasta este redactata in limba franceza. Redam in continuare versiunea romaneasca, in traducerea oficiala a Patriarhiei Romane.
"Ca toti sa fie una, dupa cum Tu, Parinte, intru Mine si Eu intru Tine, asa si acestia in Noi sa fie una, ca lumea sa creada ca Tu M-ai trimis. Si slava pe care Tu Mi-ai dat-o le-am dat-o lor, ca ei sa fie una, precum Noi una suntem. Eu intru ei si Tu in Mine, ca ei sa fie desavarsiti intru unime, si sa cunoasca lumea ca Tu M-ai trimis si ca I-ai iubit, precum M-ai iubit pe Mine’ (Ioan 17, 21-23)
Cu bucuria profunda de a ne regasi impreuna in cetatea Romei, aproape de mormantul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel, ne dam imbratisarea pacii, in fata Celui care vegheaza asupra Bisericii Sale si care ne calauzeste pasii; si meditam inca o data la aceste cuvinte pe care Sf. Evanghelist Ioan ni le-a transmis si care constituie rugaciunea emotionanta a lui Hristos inaintea Patimilor Sale.
1. Aceasta intalnire a noastra este continuarea imbratisarii de la Bucuresti, din luna mai a anului 1999, in timp ce in inima noastra mai rasuna inca apelul emotionant ‘Unitate, Unitate!’, cu care, in mod spontan, o mare multime de credinciosi ne-au intampinat cu acea ocazie. Acest apel era ecoul rugaciunii Domnului nostru pentru ca ‘toti sa fie una’ (Ioan 17, 21).
Intalnirea de astazi reinnoieste angajamentul nostru de a ne ruga si lucra pentru a ajunge la unitatea vizibila a tuturor ucenicilor lui Hristos. Scopul si dorinta noastra arzatoare o constituie comuniunea plenara care nu este absorbire, ci comuniune in adevar si dragoste. Aceasta cale este una ireversibila, pentru care nu exista alternativa: este calea Bisericii lui Hristos, ‘Calea, Adevarul si Viata’ (Ioan 14, 6).
2. Marcate inca de trista perioada istorica in timpul careia Numele si Autoritatea Mantuitorului nu au fost marturisite in deplina libertate, comunitatile crestine din Romania intampina inca destul de frecvent si astazi efectele negative pe care acei ani i-au avut asupra relatiilor de fratietate si de impreuna-lucrare, precum si in redescoperirea comuniunii. Intalnirea noastra trebuie considerata un exemplu: fratii trebuie sa se regaseasca pentru a se impaca, pentru a medita impreuna, pentru a descoperi mijloacele prin care sa ajunga la intelegere, pentru a-si expune si explica argumentele unora si ale altora. Ii indemnam, asadar, pe cei chemati sa traiasca alaturi pe acelasi teritoriu romanesc sa gaseasca solutii juste si caritabile. Printr-un dialog sincer trebuie sa se depaseasca conflictele, neintelegerile si suspiciunile aparute in trecut, pentru ca, in aceasta perioada decisiva a istoriei lor, crestinii din Romania sa poata fi marturisitori ai pacii si ai reconcilierii.
3. Relatiile noastre trebuie sa fie oglinda comuniunii adevarate si profunde in Hristos, comuniune care, fara sa fie perfecta, exista deja intre noi. Recunoastem, de fapt, in mod reciproc ca avem multe elemente pe care Hristos le-a incredintat Bisericii Sale nedivizate, centrata pe taina Euharistiei, pe care o marturisesc sfintii pe care ii avem in comun in calendarele noastre. Pe de alta parte, numerosii marturisitori ai credintei din timpul oprimarii si persecutiei din secolul trecut, care si-au aratat credinta in Hristos, sunt o samanta de speranta in dificultatile de astazi.
Pentru a incuraja cautarea deplinei comuniuni, chiar in diferentele doctrinare care persista si in prezent, este necesar sa gasim mijloace concrete, consultandu-ne periodic, cu convingerea ca nici o situatie dificila nu este de netrecut si ca, multumita atitudinii de deschidere catre dialog si a schimbului periodic de informatii, pot fi gasite solutii satisfacatoare pentru aplanarea tensiunilor, precum si solutii echitabile in problemele practice. Trebuie sa consolidam acest proces, pentru ca adevarul plenar al credintei sa devina un patrimoniu comun, impartasit si de unii si de ceilalti, capabil sa creeze o convietuire cu adevarat pasnica, inradacinata si fondata pe caritate.
Liniile de orientare dupa care trebuie sa se conduca opera de evanghelizare, atat de necesara dupa perioada intunecata a ateismului de stat, ne sunt bine cunoscute. Recunoastem traditia religioasa si culturala a fiecarui popor, dar si libertatea religioasa. Evanghelizarea nu se poate fundamenta pe un spirit de competitivitate, ci pe respectul reciproc si pe cooperare, care recunosc fiecaruia libertatea de a trai dupa propriile convingeri, in conformitate cu propria apartenenta religioasa.
4. In dezvoltarea relatiilor noastre, incepand cu Conferintele Panortodoxe si cu Conciliul Vatican II, am fost martorii unei promitatoare apropieri intre Rasarit si Apus, bazata pe rugaciune, pe dialogul in dragoste si in adevar, atat de bogat in momente de profunda comuniune. De aceea, privim cu ingrijorare dificultatile prin care trece in perioada actuala Comisia Mixta Internationala pentru Dialog Teologic intre Biserica Ortodoxa si Biserica Catolica si, cu ocazia intalnirii noastre de acum, ne exprimam dorinta de a nu se neglija nici o initiativa care ar putea duce la reluarea dialogului teologic si la relansarea activitatii acestei Comisii. Avem datoria de a o face, pentru ca dialogul teologic va intari afirmarea vointei noastre de a adanci comuniunea, fata cu actuala stare de divizare.
5. Biserica nu este o realitate inchisa in ea insasi: ea este trimisa in lume si deschisa lumii. Noile posibilitati care se creeaza intr-o Europa deja unita si care este in curs de a-si extinde granitele pentru a imbratisa popoarele si culturile din partea centrala si orientala a continentului, constituie o provocare pe care crestinii din Orient si din Occident trebuie sa o intampine impreuna. Cu cat vor fi mai uniti in marturisirea Unicului Dumnezeu, cu atat ei vor da expresie, consistenta si spatiu sufletului crestin al Europei, sfinteniei vietii, demnitatii si drepturilor fundamentale ale persoanei umane, justitiei si solidaritatii, pacii, reconcilierii, valorilor familiei, apararii creatiei. Intreaga Europa are nevoie de bogatia culturala creata de Crestinism.
Biserica Ortodoxa Romana, centru de contacte si de schimburi intre fecundele traditii slave si bizantine ale Orientului, si Biserica Romei care, in componenta sa latina, evoca vocea occidentala a Bisericii unice a lui Hristos, trebuie sa contribuie impreuna la o misiune care caracterizeaza mileniul al treilea. Potrivit expresiei traditionale atat de frumoase, Bisericilor particulare le place sa se numeasca Biserici surori. Deschiderea la aceasta dimensiune inseamna a colabora pentru a restitui Europei etosul sau cel mai profund si chipul sau cu adevarat uman. Cu aceste perspective si cu aceste intentii, ne incredintam Domnului, rugandu-L sa ne faca vrednici de a zidi Trupul Lui Hristos, ‘pana vom ajunge toti la unitatea credintei si a cunoasterii Fiului lui Dumnezeu, la starea barbatului desavarsit, la masura varstei deplinatatii lui Hristos’ (Efeseni 4, 13)".

Vera Maria Neagu,
(Viata Cultelor, 14 octombrie 2002, Ed. "Traditie")

Back