Buletinul "Calea de lumina"
AN VII, nr. 79-80, NOIEMBRIE - DECEMBRIE 2000

CLOPOTUL DELA COTMEANA

În unul din numerele trecute al revistei noastre, "Calea de lumina", a aparut un articol despre "Bunurile bisericesti confiscate" de armata germana în Bucuresti, în timpul primului Razboi mondial, 1916-1918. Este vorba despre crima de a distruge clopotele istorice brâncovenesti ale bisericilor din Bucuresti, pentru ca bronzul recuperat sa fie topit si transformat în tunuri germano-austriaco-maghiare.

*****

Sa va spun o poveste adevarata pe care am auzit-o de mult, povestea unui clopot arhaic, a carui valoare este inestimabila pentru istoria culturii românesti. Clopotul a fost salvat ca prin minune, de catre istoricul Draghicescu, din fata furiei vandalice. Este clopotul de la mânastirea Cotmeana, din judetul Arges, clopot daruit bisericii de catre Domnitorul Dan I^*) care a domnit între anii 1383 si 1386. Voievodul a murit prematur pe câmpul de lupta.
Iata ce mi s-a povestit la mânastire. În primul Razboi mondial din 1916-1918, aliatii germano-maghiari au strâns si au topit, precum se stie, toate clopotele din Tara Româneasca. Zadarnic s-au luptat clericii, istoricii si oamenii de cultura ca sa salveze cel putin clopotele istorice. Dar printre clopotele istorice de valoare exceptionala prin frumusetea lor, se aflau doua, dintre care unul cel amintit mai sus, cel daruit de Dan I (1383-1386), iar al doilea era un clopot daruit de Voievodul Vlad Dracul (1436-1467)^**).
Istoricul Draghicescu, care ramasese la Bucuresti în timpul ocupatiei germane din timpul primului Razboi mondial, s-a luptat cu disperare sa salveze cel putin aceste doua clopote. Zadarnic. Interesul militar si distrugator al dusmanului nu putea fi urnit cu argumente estetice si cu atât mai putin cu argumente istorice. Dupa disperate insistente, pâna la urma, istoricul a obtinut "favoarea" de a salva numai unul dintre cele doua piese istorice. Cu inima sfâsâiata de durere, Draghicescu a ales clopotul cel mai vechi, cel daruit de Dan I mânastirii Cotmeana.
În urma cu multi ani am vazut si am auzit clopotul de la Cotmeana, un clopot urias, întreg, nealterat si purtând inscriptia Voievodului donator. Dupa mai mult de 600 de ani sunetul clopotului este si astazi o frumusete care ne cheama si ne povesteste despre paginile de rezistenta armata împotriva pagânilor si mai ales despre paginile de cultura care s-au înscris pe vremuri în bronz si în piatra în tara noastra, România. Este mai mult decât un sunet, este un glas care ne îndeamna sa ducem înainte flacara spiritualitatii noastre românesti.
Dar sa vedem cum arata si unde este situata mânastirea Cotmeana. Construita în mijlocul padurilor, pe dealurile înalte ale regiunii Arges, în apropierea râului de munte Cotmeana, mânastirea a fost înaltata în a doua jumatate a secolului al XIV-lea. Din fosta mânastire au ramas pâna astazi numai biserica si câteva fragmente din zidurile înconjuratoare ale cetatii. Istoricul de arta Vasile Dragut ne spune ca biserica este un monument reprezentativ pentru perioada marilor experiente si eforturi de asimilare ale arhitecturii muntenesti. Am admirat fatadele din caramida aparenta, decorate cu lungi firide ce pornesc de la nivelul solului si se termina cu arcaturi sub cornise, formând firide încoronate de câte un sir de discuri din caramida smaltuita, asa precum vedem la multe biserici din secolele XIII-XIV.
Usile din lemn ale bisericii, somptuos decorate prin sculpturi în relief mic, si care sunt mai noi cu 200 de ani decât biserica, se afla astazi în sala de arta veche a Muzeului României, gazduit în fostul Palat Regal din Bucuresti. Sapaturile arheologice din jurul bisericii au scos la iveala morminte de tip atonit, de o mare sobrietate. Calugarii secolului al XIV-lea erau înmormântati cu o caramida drept capatâi.
Daca veti calatori în România pe drumul dintre Pitesti si Rm. Vâlcea, sa nu pregetati ca sa va abateti câteva sute de metri de la sosea, pentru un pelerinaj cultural si o reculegere sufleteasca în fata minunatului peisaj de la Cotmeana.

*****

În articolul aparut în revista noastra si mentionat la început, se spune ca prof. Alexandru Moraru de la Facultatea de Teologie din Cluj, crede ca Statul German ar trebui sa-si ceara scuze, dupa aproape 100 de ani de la nelegiuire, si sa rascumpere pierderile pe care le-au pricinuit Bisericii si culturii noastre. Ne întrebam, însa, daca numai Germania ne este datoare. Oare nu si Ungaria, deoarece la Budapesta, în 1919, armatele române au descoperit o parte din clopotele românesti ale caror înscriptii donatoriale de la Basarabi si Brâncoveni nu fusesera înca topite, în fabricile de armanent unguresti ?

Dr. Paul Dancescu

Note :
^*) Dan I, voievodul Tarii Românesti între 1383 si 1386, a fost fiul lui Vlaicu Voda, frate cu Mircea cel Batrân si tatal lui Dan al II-lea care a domnit între anii 1420 si 1431, si a fost el însusi un mare luptator antiotoman ; îsi are portretul în armura de cruciat, într-un castel din Lisabona, alaturi de Don Juan de Portugalia.

^**) Vlad Dracul, voievod al Tarii Românesti între anii 1436-1447, tatal lui Vlad Tepes, a fost un mare general în lupta antiotomana si aliat al lui Ioan Corvin de Hunedoara.