Buletinul "Calea de lumina"
AN IV, nr. 38, IUNIE 1997

DOCUMENTAR

PROPUNERE CONCRETA DE RECONCILIERE CONFESIONALA

Protopopii din Arhiepiscopia Ortodoxa Româna a Vadului, Feleacului si Clujului, reprezentându-i pe cei aproape 800.000 de credinciosi ai celor peste 500 de parohii din judetele Cluj si Bistrita-Nasaud, constata cu tristete ca Apelul pentru reconciliere al Întâistatatorului Bisericii Ortodoxe Române a fost întâmpinat de catre Biserica Catolica de Rit Bizantin (Greco-Catolica), prin Întâistatatorul ei, printr'o Scrisoare redactata în termeni echivoci, care de abia izbutesc sa acopere refuzul. Raspunsul nu ofera nici pe departe speranta ca greco-catolicii ar fi dispusi sa-si retraga actiunile juridice cu care hartuiesc incontinuu, sa înceteze campania antiortodoxa si sa renunte la ocuparea prin forta a unor lacasuri de cult ; el deplânge faptul ca dupa 50 de ani de persecutie, greco-catolicii sunt si astazi "lipsiti si goi" si-i cere Bisericii Ortodoxe "un gest concret de reconciliere", dar fara sa specifice care anume ar fi acest gest si la ce dimensiuni.
Cu si mai multa tristete constatam ca în ultima vreme, odata cu începutul Sfântului si Marelui Post, uniatismul îsi face simtita prezenta, mai ales în mediul rural, prin instigari la agitatie si provocari la acte de violenta, pe alocuri cu aportul complicitar al unor aderenti din administratie, magistratura si politie ; amintim doar recentele tentative de ocupare cu forta a bisericilor din Iclod si Batin.
Daca raspunsul la Apel se refera la cei "50 de ani de persecutie", dorim sa atragem atentia ca istoria uniatismului în Transilvania nu începe în 1948, ci în 1700. Invitam istoricii sa analizeze în amanunt aceste date si sa le puna în paralela. Deocamdata retinem ca atunci, în 1700, Biserica Catolica a folosit circumstanta pe care i-o oferea istoria si, pe temeiul adeziunii a 38 de protopopi si preoti ortodocsi, a implantat uniatismul în Transilvania. Rezistenta ortodoxa a fost reprimata de catre bratul secular ; persecutia a fost lunga si dureroasa. Apoi, la 1 Octombrie 1948, Biserica Ortodoxa Româna, la rândul ei, a folosit circumstanta pe care i-o oferea istoria si, pe temeiul adeziunii a 37 de protopopi si preoti greco-catolici, s'a considerat în dreptul ei legitim de a-si recupera credinciosii pierduti în 1700, proclamând astfel Reîntregirea bisericeasca. Rezistenta greco-catolica, la rândul ei, a fost reprimata de bratul secular ; persecutia a fost lunga si dureroasa.
Cu tot respectul pe care îl avem fata de suferintele greco-catolicilor, nu putem trece cu vederea ca opresiunea comunista nu a ocolit nici Biserica Ortodoxa : sapte episcopi si un mitropolit alungati din scaune si trimisi în recluziune monastica, unde au si murit ; peste 1200 de preoti arestati, condamnati si aruncati în închisori ; mii de calugari si calugarite izgoniti prin Decret din asezamintele lor ; zeci de mânastiri desfiintate si prefacute în azile sau institutii laice ; mii de copii de preoti fara drept de acces în scoli si universitati ; nenumarate imobile si proprietati funciare confiscate de catre stat si nerestituite nici pâna astazi. Ôi daca supravietuitorii greco-catolici pot fi mândri de performantele lor spirituale, Biserica Ortodoxa Româna, cu toate "compromisurile" pe care si le-a asumat, ofera o certitudine : faptul ca sub opresiunea comunista poporul român nu s'a comunizat si nu s'a ateizat ; dimpotriva, a ramas religios în proportie de peste 99% si ortodox în proportie de 87% ; acum, amintindu-si ca Biserica a fost solidara cu el în vremuri de restriste, se declara si el, prin repetate sondaje de opinie, solidar cu Biserica lui.
Suntem consternati sa constatam ca, desi invitata la dialog, Biserica Catolica de Rit Bizantin prefera sa comunice cu Biserica Ortodoxa Româna prin intermediul tribunalelor, guvernului, presedentiei, comisiilor si birourilor parlamentare, mass media si, nu în ultimul rând, prin intermediul unor presiuni externe. Pentru aceasta, ea si-a construit o teza : "În anul 1948 statul român a confiscat lacasurile de cult greco-catolice si le-a dat Bisericii Ortodoxe ; în consecinta, statul român actual are obligatia morala si juridica de a-i lua Bisericii Ortodoxe, printr'un act de autoritate, respectivele lacasuri si de a le restitui Bisericii Greco-Catolice". Nimic mai fals. Asa cum în 1700 ortodocsii au devenit greco-catolici împreuna cu bisericile lor, în care au si ramas, tot astfel si în 1948, greco-catolicii au devenit ortodocsi împreuna cu bisericile lor ; ei au ramas în ele, indiferent daca erau pastoriti de proprii lor preoti care nu si-au parasit turma, sau de preoti vechi-ortodocsi care au luat locul celor plecati. Textul Decretului 358 din 1 Decembrie 1948 e cât se poate de clar : "statul intra în posesia tuturor bunurilor imobile ale fostei Biserici Greco-Catolice, «cu exceptia expresa a averii fostelor parohii». Asadar, lacasurile de cult se aflau în posesia noilor comunitati ortodoxe înca din Octombrie 1948 si nu au trecut nici cel putin o zi prin mâna statului. În consecinta, actualul stat român, în privinta lacasurilor de cult, nu are nici o obligatie fata de Biserica Greco-Catolica, totul ramânând pe seama Bisericii Ortodoxe Române.
Potrivit legilor în vigoare, o biserica parohiala nu este proprietatea Centrului Eparhial, nici a episcopului, nici a protopopului, nici a preotului, ci a comunitatii parohiale respective, constituita ca persoana juridica ; ea este singura autoritate abilitata sa decida asupra destinatiei unui lacas de cult aflat în proprietatea ei, sau asupra modului de folosire a acestuia.
Or, în acesti sapte ani de libertate, când optiunile confesionale sunt facute, se constata ca imensa majoritate a greco-catolicilor de ieri, sau a urmasilor lor, prefera sa fie membri ai Bisericii-Mame ; aceasta, desigur, împreuna cu lacasurile lor de cult, în care au ramas si pe care le-au reparat si întrtinut de-a lungul deceniilor, atunci când nu si-au construit altele noi. La ora actuala, ponderea greco-catolicilor de pe teritoriul eparhiei noastre, în raport cu ortodocsii, este de 5,16%. Aceasta este o realitate obiectiva pe care greco-catolicii, în toate demersurile lor, o trec sub tacere.
De aceea, examinând Scrisoarea de raspuns la Apel, e greu de înteles cum anume cei 220.000 de greco-catolici din România (1% per total) sunt "saraci si goi" cu cinci centre eparhiale platite de stat (în timp ce Biserica Ortodoxa, pentru cele 20 de milioane de credinciosi, are numai 22) cu cinci episcopii si doi episcopi-vicari, cu protopopi si numerosi preoti, cu seminarii si Facultate de Teologie bugetate de stat ; e greu de înteles cum anume cei 9% greco-catolici din municipiul Cluj-Napoca (citam din aceeasi Scrisoare) "ramân mereu în strada, în ploaie si ger", când poseda 16 biserici si capele, în timp ce ortodocsi, cu o pondere de peste 90% au numai 22 (când ar trebui, la aceeasi pondere, sa aiba peste 1500 ! ) ; e greu de înteles de ce, în aceste conditii, greco-catolicii duc o înversunata campanie antiortodoxa (a se vedea si revista "Vatra"), întemeiata mai ales pe slogane si clisee maniheice, în a caror capcana cad pâna si o seama de intelectuali din cei mai distinsi ; e greu de înteles de ce o Biserica de "saraci si goi" îsi poate permite sa ademeneasca preoti ortodocsi oferindu-le apartamente, masini de lux si demnitati. Incontestabilele merite culturale ale vechilor carturari greco-catolici, oricât ar fi ele de benifice, nu pot fi o acoperire pentru dezbinarea religioasa a românilor ardeleni, învrajbire care, iata, reînvie si se consuma sub ochii nostri.
Desi rolul cultural al uniatismului e încheiat, desi Sfântul Scaun de la Roma, prin Documentul de la Balamand, recunoaste sub semnatura a trei cardinali ca rolul "unificator" al uniatismului nu mai e actual, desi Biserica Catolica de Rit Bizantin din România trece astazi printr'o dubla criza : de identitate (atestata de datele statistice obiective), ea exista, este o realitate legitima, iar noi întelegem s'o respectam si, la nevoie, s'o ajutam, stiind ca o alta cale nu exista în afara convietuirii pasnice.
Stim, de asemenea, ca tensiunile interconfesionale din mediul urban, daca si unde exista, se resimt mai putin sau deloc.
De aceea, noi, protopopii ortodocsi din cele doua judete ale Eparhiei Clujului, ca unii ce stam în contact cu preotii si enoriasii de la tara si cunoastem bine realitatile de pe teren, ne pronuntam cu hotarîre pentru reconciliere confesionala, stiind ca aceasta este nu numai porunca Domnului nostru Iisus Hristos, dar si dorinta credinciosilor simpli, cinstiti si pasnici, deopotriva ortodocsi si greco-catolici, din mediul rural.
Pentru ca, însa, reconcilierea sa depaseasca stadiul de intentie si sa devina adevar, e de dorit ca fiecare din parti sa iasa în întâmpinarea celeilalte cu bunavointa, realism si solutii practice. Iata de ce, retinând recomandarile din Apelul patriarhal pentru reconciliere, noi îi rugam respectos si insistent pe ierarhii si factorii influenti ai Bisericii Greco-Catolice sa nu mai staruiasca asupra unor "solutii" precum retrocedarea vechilor biserici parohiale, împartirea acestora pe din doua sau slujirea alternativa ; a continua pe o astfel de cale înseamna a genera si întretine o nepace confesionala pe termen lung, foarte lung, de cel putin un secol.
Reexaminând Scrisoarea de raspuns la Apelul pentru reconciliere, retinem faptul ca singura (sau principala) nemultumire a Bisericii Greco-Catolice este aceea ca nici astazi credinciosii ei nu-si pot exercita cultul în lacasuri suficiente, adecvate si stabile. Pe de alta parte, cunoastem din experienta ca singura solutie viabila, pasnica si pacificatoare este aceea ca atât ortodocsii cât si greco-catolicii, acolo unde nu au, sa-si construiasca lacasuri proprii. Exemple exista, si dintr'o parte, si din alta.
Acesta este motivul în virtutea caruia, cu binecuvântarea Ierarhului nostru, dorim sa iesim în întâmpinarea fratilor greco-catolici cu un "gest concret de reconciliere" : Suntem gata sa folosim întreaga noastra putere de înrâurire si întreaga noastra experienta pastorala spre a-i încuraja pe majoritarii ortodocsi din comunele în care ponderea greco-catolicilor e semnificativa sa-i ajute pe acestia cu bani, materiale si mâna de lucru, în a-si construi propriile lor biserici sau capele, cu o capacitate cel putin dubla fata de numarul lor actual, si anume în timpul cel mai scurt cu putinta. Chiar daca statul, din anumite motive, ar trece cu vederea obligatia pe care si-a luat-o prin Decretul-Lege 126 din 1990, si nu ar contribui cu nimic, suntem convinsi ca totul se poate face prin generozitatea si harnicia minunatilor nostri ardeleni, dornici de pace si propasire. E nefiresc sa constatam ca - cel putin în Arhiepiscopia noastra - ortodocsii se afla în relatii ecumenice normale cu toate celelalte Biserici crestine traditionale, de etnie maghiara, în afara de aceea a fratilor lor români. Reconcilierea poate fi realizata cu mijloace simple si eficace ; astfel construita ea poate cotribui decisiv si la instaurarea climatului unei vizite a Papei Ioan Paul al II-lea în România".
Este o oferta pe care o înfatisam din toata inima, rugându-L pe Dumnezeu Cel în Treime laudat sa ne binecuvânteze pe toti si sa ne bucure în unitatea iubirii Sale.

Cluj-Napoca
7 Aprilie 1997

Pr. Ioan Jeler, protopop de Cluj ;
Pr. Ioan Dâmbu, protopop de Nasaud, membru în Adunarea Nationala a Bisericii Ortodoxe Române;
Pr. Teofil Herineanu, protopop de Dej ;
Pr. Viorel Baciu, protopop de Bistrita ;
Pr. Gheorghe Gotea, protopop de Turda ;
Pr. Dorel Puscas, protopop de Huedin ;
Pr. Ioan Moraru, protopop de Gherla