DOCUMENTAR

MIRCEA CEL BATRÂN
(1386 - 1418)

La 23 Septembrie 1386, acum 610 ani, urca pe Tronul Munteniei Mircea cel Batrân, unul din cei mai straluciti voievozi români, care va domni 32 de ani si se va dovedi un diplomat iscusit, un bun conducator de osti si un chivernisit gospodar.
În timpul domniei sale, deci între 1386 si 1418, Tara Româneasca a atins cea mai mare întindere din toate timpurile, cum reese din impunatorul titlu pe care l-a purtat : "Eu cel întru Hristos Dumnezeu binecredinciosul si bine cinstitul si de Hristos iubitorul si singurul stapânitor, Io, Mircea, mare voievod si domn, cu mila si cu darul lui Dumnezeu stapânind si domnind peste toata Tara Ungrovalahiei si partile de peste munti, înca si spre partile tataresti, si Almasului si Fagarasului herteg, si Banatului de Severin domn, si de amândoua partile peste toata Dunarea si pâna la marea cea mare, si cetatii Dârstorului stapânitor".

Politica externa a marelui voievod a fost dominata de primejdia otomana. De remarcat ca toate luptele pe care Mircea cel Batrân a fost silit sa le poarte au fost cu turcii, nicidecum cu ungurii, polonii sau moldovenii, cu care, de altfel, a încheiat aliante trainice în lupta comuna antiotomana. Dar, raportul de forte a devenit repede inegal si domnitorul muntean a trebuit sa recunoasca superioritatea otomana si sa ajunga la o întelegere cu Poarta, plata haraciului, modalitatea de a pastra fiinta statului muntean si a-i asigura continuitatea vietii politice.
Începutul conflictului cu turcii are loc în anul 1389, când Mircea îl ajuta cu oaste pe Lazar, cneazul sârbilor, în lupta de la Kossovopolje (Câmpia Mierlelor), câstigata de otomani. Asteptându-se la razbunarea turcilor, Mircea ia masuri, începând cu consolidarea Dunarii prin ridicarea cetatii de piatra la Giurgiu si prin fortificarea celei de la Turnu.
În anul 1393, turcii cuceresc Bulgaria, care va fi ulterior transformata în pasalâc, precum si o parte a Dobrogei, peste care stapânea Mircea. Acesta trecu Dunarea pentru a-si apara supusii, fiind ucisi sau robiti multi musulmani, fapt considerat un "dezastru" de un cronicar turc.
În anul urmator, 1394, sultanul Baiazid Ilderim (Fulgerul) aduna o mare oaste otomana ca sa pedepseasca îndrazneala voievodului român, chemând si pe vasalii sai, Stefan Lazarevici al Serbiei, Constantin Dejanovici, cneaz de Velbujd si Marco Kralievici din Prilep. Un cronicar sârb a notat cuvintele lui Kralievici : "Eu cutez sa spun si sa ma rog lui Dumnezeu sa fie ajutor crestinilor, iar eu, cel dintâi sa fiu între morti în aceasta lupta". Ostirea turceasca trecu Dunarea lânga Severin si începu sa înainteze spre Curtea de Arges, cetate de scaun a domnului muntean.
Batalia decisiva s'a dat la Rovine, la 10 Octombrie 1394, fiind câstigata de Mircea, constituind una din cele mai celebre victorii românesti asupra cotropitorilor otomani. Un cronicar bulgar scria ca "lanci nenumarate s'au frânt atunci si multimea sagetilor a fost nenumarata, ca vazduhul nu se mai vedea de desimea lor ; râul acela curgea rosu de sângele ce iesea din multimea trupurilor cazute ... Si perdu Baiazid oastea sa cu totul. Iara Pasii si Voievozii pierira cu totul : atunci pieri Constantin Dejanovici si Marco Kralovici. Asa se varsa sânge mult, de erau vaile crunte . . ."
Mircea era constient de puterea turcilor si de unele dificultati interne, ca de exemplu aparitia unui pretendent la tron, un anume Vlad, care se închina turcilor si fu numit domn. Dupa o lupta cu turcii, în zona Argesului, Mircea trece muntii si încheie la Brasov, la 7 Martie 1395, un tratat de alianta cu regele Sigismund al Ungariei, tratat care prevedea ajutorul reciproc în lupta antiotomana. Astfel, în Aprilie 1395, Mircea reuseste sa alunge pe turci peste Dunare, recucerind cetatea Turnu.
Sigismund, vazându-se direct amenintat de otomani, a cerut Papei si capetelor încoronate europene ajutoare pentru stavilirea urmasilor semilunei. În urma acestui apel, în luna Mai 1396, încep sa soseasca la Buda cavalerii burgunzi si francezi, apoi cei germani si englezi, astfel ca în vara expeditia contra turcilor se porni. Rând pe rând cad cetatile Vidin, Rahova si altele, dar Nicopole rezista. Baiazid ia conducerea armatelor otomane si confruntarea decisiva între crestini si musulmani are loc la Nicopole la 28 Septembrie 1396. Mircea, care între timp reusise sa-l înlature pe Vlad, se alatura armatei crestinilor si, cunoscând cel mai bine felul de atac al turcilor, se ofera sa atace el primul. Însa, ducele Burgundiei, Jean de Nevers, mândru de fala celor sase mii de cavaleri de sub comanda sa, obtinu de la Sigismund onoarea de a deschide el lupta, ceea ce s'a dovdit a fi o eroare. Greii cavaleri înzauzati înainteaza prea adânc în câmpul otoman, aripile turcesti s'au închis brusc si cavalerii fura macelariti. Însusi regele Sigismund abia scapa cu viata, fugind cu o corabie pe Dunare, apoi pe mare. Nicopole a fost o catastrofa pentru armatele crestinilor.
Mircea se astepta acum la represalii din partea turcilor, care n'au întârziat. Ca de obicei, în anul urmator, 1397, Baiazid trecu din nou Dunarea, în fruntea unei armate numeroase, si în lupta de pe Ialomita a fost a doua oara învins de Mircea. O alta armata turceasca, care a pradat Ungaria în anul 1400, a cunoscut aceiasi soarta, scapând cu viata numai vreo trei mii de soldati din cele zece mii cât fusesera la început, cum scrie un scriitor italian contemporan.
În anii urmatori turcii n'au mai atacat Muntenia, Baiazid organizând campania de cuceriri în Grecia si Asia Mica, si straduindu-se sa cucereasca Constantinopolul.
În anul 1399 a murit domnul Moldovei, Stefan I, în locul lui fiind ales ca domn Iuga, zis Ologul. Mircea a socotit ca a venit timpul sa aiba în Moldova un domn prieten ; de aceea a trecut în Moldova si l-a pus domn pe fratele acestuia, Alexandru cel Bun (1400-1432), unul din figurile luminoase ale istoriei românesti.
Baiazid, care distrusese floarea cavalerilor europeni, stia ca nu poate înfrânge dorinta de libertate a românilor, dar, în orgoliul sau, dorea sa razbune înfrângerile armatei sale din anul 1400. În clipa când se pregatea sa atace din nou pe Mircea, a fost atacat de un vecin de-al sau din rasarit, apoi a încercuit Constantinopolul, când i-a sosit vestea ca a intrat în împaratia otomana Timur-Lenk, cel Schiop, Sahul Persiei, în fruntea unei mari armate. Cele doua armate s'au confruntat decisiv în batalia de la Ancara din anul 1402, Baiazid fiind înfrânt si luat prizonier.
Dupa moartea lui Baiazid au urmat lupte între fiii acestuia pentru domnie, care au permis vecinilor, cel putin pentru o vreme, sa scape de primejdia otomana. Astfel, împaratul de la Constantinopol a recâstigat câteva cetati, Stefan Lazarovici s'a proclamat independent, iar fiii lui Strasimir si Sisman au vrut sa elibereze Bulgaria, dar n'au reusit. Mircea a trecut Dunarea si a cuprins sudul Dobrogei. Cetatea Dârstorului i-a deschis portile, ca de altfel si Chilia, unde negustorii italieni din Genova l-au chemat pe domn si i-au cerut protectia.
Pentru scurt timp, Mircea a nutrit speranta ca primejdia otomana poate fi înlaturata prin alungarea turcilor din Europa ; se bizuia pe puterea armatei sale si pe ajutoarele principilor crestini, mai ales pe Sigismund al Ungariei, cu care se întâlnise la Severin în toamna anului 1406, si pe Stefan Lazarovici al sârbilor, pe care-l ajutase în recucerirea cetatii Belgradului.
Dar, repede, domnul muntean s'a convins ca nu se poate bizui decât pe ai sai : Sigismund promisese mult dar nu facuse nimic. Totusi, Mircea va încerca un fin joc diplomatic pentru slabirea puterii otomane, si anume sprijinirea lui Musa, fiul lui Baiazid, în lupta pentru tronul otoman. L-a adus pe acesta în Tara Româneasca, i-a aratat o atentie deosebita, ba mai mult, a trimis la Constantinopol pe fiul sau, Vlad, ca sa-i îndemne pe bizantini sa-l sprijine pe Musa. Mircea îl ajuta pe Musa si cu o armata condusa de nepotul sau, Dan, gratie careia Musa îl bate, în 1411, pe Soleiman si se proclama sultan de Adrianopol. Musa îi ofera lui Mircea o serie de posesiuni în dreapta Dunarii, cum vedem la adausul la titlurile sale : "si stapânitor al mai multor cetati turcesti". Pentru o vreme, Tara Româneasca cunoaste pacea si se reface dupa atâtea lupte grele.
În anul 1413, Musa este înfrânt de un alt frate, Mahomed, care nu uita sprijinul pe care Mircea l-a dat lui Musa. Musulmanii trec din nou Dunarea si cuceresc din nou cetatile cheie, Giurgiu si Turnu, si ocupa Dobrogea, pe care o vom recuceri prin lupta abia în anul 1877. Mircea l-a ajutat pe un alt pretendent la tronul sultanului, pe Mustafa, care a stat un an la Curtea de Arges, dar si acesta a fost învins de Mahomed, în anul 1416. Cu aceasta se încheie orice încercare a domnului muntean de a sprijini un sultan care sa-i fie recunoscator.
Mircea este obligat sa recunoasca superioritatea puterii otomane : a dus tratative cu sultanul si a acceptat sa-i platesca bir, haraciul anual, în schimbul independentei tarii ; era rascumpararea pacii prin tratatele numite "capitulatii", care garantau neamestecul turcilor în organizarea interna a Tarii Românesti.
Timp de aproape 15 ani, Mircea cel Batrân a fost principele crestin care s'a bucurat de cea mai mare faima si autoritate în rasaritul Europei, fiind singurul care a învins de doua ori pe temutul Baiazid Ilderim. Venetienii l-au considerat cel mai puternic dintre principii crestini care au luptat cu otomanii, iar cronicarul turc Leuclavius l-a numit "Principe între crestini, cel mai viteaz si cel mai ager".

Politica interna a lui Mircea cel Batrân s'a axat pe dezvoltarea comertului si a vietii economice. În anii 1403 si 1409 a încheiat tratate economice cu lipovenii, iar în anul 1413 cu brasovenii. Tara Româneasca exporta blanuri, piei, vite, sare, miere, ceara, grâu, peste si brânza, iar importurile veneau atât din rasarit, cât si din apus.
Ca multi alti voievozi români, Mircea cel Batrân este si ctitor de biserici. Cea mai de seama mânastire construita de Mircea este Cozia, care avea sa serveasca de necropola domneasca, lui si familiei sale. Din hrisovul de danie din 20 Mai 1388, anul zidirii Coziei, rezulta ca "a ridicat din temelie o mânastire în numele sfintei si de viata datatoarei si nedespartitei Treimi . . . la locul numit Calimanesti, pe Olt". În total s'au pastrat 36 de acte de danii pentru aceasta mânastire, începând cu anul 1388 si terminând cu anul 1508.
Biserica mare a mânastirii Cozia este construita în plan triconic, cu pronausul patrat si naosul dreptunghiular, acoperit cu o bolta semicilindrica tencuita si din trei rânduri de caramizi, împartite în trei registre cu doua brâie colorate în alb-rosu. În registrul mijlociu se remarca ancadramentele ferestrelor, cu sculpturi cu motive vegetale. Sub cornisa exista un rând de arcuri de piatra sculptata, iar în mijlocul arcadelor sunt rozete din piatra sculptata. (M. Pacurariu)
Mânastirea Cozia pastreaza pâna azi chipul ctitorului Mircea, împreuna cu al fiului sau Mihail. Mircea ne apare tânar, asa cum era când a zidit mânastirea, de talie mijlocie, cu ochii albastri si par castaniu. Este îmbracat cu vesminte bogate, cu haina scurta, cu ciorapi strâmti pe pulpa piciorului, pe genunchi având cusut cu fir de aur vulturul cu doua capete. Deasupra poarta o hlamida din purpura, prinsa pe umarul drept cu o agrafa de aur batuta cu pietre scumpe, ca la împaratii bizantini sau regii francezi. Pe cap poarta o coroana cu trei colturi, semn de mare domn.
De remarcat si faptul ca în hrisovul din 20 Mai 1388, se vorbeste si de mânastirea Cotmeana de pe Arges, ce este pusa sub ascultarea Coziei. Mânastirea Cozia a progresat din toate punctele de vedere si trei dintre egumenii sai, Iosif, Macarie si Ilarion, au ajuns mitropoliti ai Ungrovlahiei, ceeace arata prestigiul de care s'a bucurat între celelalte mânastiri din Muntenia.
Danii însemnate a acordat Mircea nu numai Coziei, ci si altor mânastiri existente în vremea sa: Tismana, Snagov, Glavacioc, Dealu, Strugalea, Govora, Bolintinu sau Visina, sau bisericii domnesti de la Arges. Deasemeni, urmând traditia înaintasilor, Mircea cel Batrân a facut danii mânastirii Cutlumus de la Muntele Athos, ctitoria lui Nicolae Alexandru Basarab si a lui Vlaicu Voda, ele având si semnificatie politica si culturala. Mircea este zugravit în biserica între binefacatorii mânastirii.
Mircea cel Batrân a încetat din viata la 31 Ianuarie 1418, fiind înmormântat la ctitoria sa de la Cozia, la 4 Februarie acelasi an.
La împlinirea a 610 ani de la urcarea sa pe tron, sa-i aducem prinos de recunostinta si sa ne rugam Celui Atotputernic pentru vesnica odihna a sufletului sau.