MÂNASTIREA DRAGOMIRNA

(click for full size)

Spuneam în articolul închinat mânastirii Sucevita, ca am fost puternic impresionat de zidurile-i de cetate, nu prea potrivite pentru o mânastire ; asta pentru ca nu ajunsesem înca la Dragomirna ! Si pentru ca, obisnuit cu mânastirile noastre oltenesti pe care le stiam înca din copilarie - Cozia, Bistrita, Arnota - puteam cu greu întelege ca o mânastire sa fie înconjurata de ziduri groase de câtiva metri, de santuri pline cu apa si pod ridicator, care în pozitie verticala astupa perfect intrarea în cetatea-mânastire, asa cum mi s'a spus de catre calugarul însotitor de la Dragomirna. Astazi, santurile si podul nu mai sunt, dar, totusi, intrarea este bine pazita de poarta masiva din stejar a turnului central ce sta de straja ca si altadata. Vezi ca în Oltenia noastra binecuvântata nu ajungeau podgheazurile polone, nici sotniile cazacesti, nici hoardele tatare de la Crâm, cum de atâtea ori au navalit în «Tara de Sus» si au pustiit si Dragomirna si Solca si Putna lui Stefan cel Mare si Sfânt, si atâtea alte lacasuri sfinte si laice.
Dar odata patruns prin poarta, ti se desfasoara înaintea ochilor silueta eleganta, zvelta a bisericii mânastirii, înalta de mai bine de treizeci de metri si turnul în întregime sculptat în piatra, o veritabila bijuterie arhitectonica, ce se va mai întâlni în Moldova, trei decenii mai târziu, la Trei-Ierarhii lui Vasile Lupu.
Biserica este o constructie armonioasa - poate prea îngusta pentru înaltimea ei - opera a episcopului Român Atanasie Crimca, mai târziu mitropolit al Moldovei, si a logofatului Ilie Stroici, din anul 1605, la care Crimca si-a adus toata arta sa si cunostiintele în initierea unei adevarate scoli de miniaturi ce împodobesc toate manuscrisurile evanghelice din timpul sau. Este vorba de Scoala de miniaturisti de la Dragomirna, este arta lui Crimca, «care a dat viata unei lumi de visuri în vârful penitei, ce bucura ochiul cu scânteierea aurului sau si a culorilor curcubeului . . . » (Sorin Ulea).
Ctitorii au lasat prin testament ca mânastirea sa nu fie închinata la Sfântul Munte, în grija lor ca ea sa ramâna sub conducerea moldoveneasca. Testamentul este clar : «Nu cumva sa cuteze cineva dintre domni, ctitori sau boieri din neamul nostru, a închina mânastirea noastra Sfântului Munte sau Ierusalimului» . . . urmeaza tripla afurisenie asupra celui ce l-ar încalca.
Dar ceea ce este caracteristic Dragomirnei, este initierea unui nou sistem decorativ, al sculpturii în piatra, deosebit de cel din vremea lui Stefan cel Mare care punea accentul pe decorarea fatadelor prin alternarea caramizii smaltuite cu piatra bruta si discuri colorate de ceramica. In deosebi pilastrii si brâul rasucit ca o funie în trei suluri - simbol al Sfintei Treimi dupa unii autori, sau al celor trei provincii românesti, dupa altii - alcatuiesc elemente decorative de înalta maiestrie.
În interior, în primul rând, te va impresiona multimea arcurilor din piatra sculptata ce sustin boltile, împodobite din loc în loc cu medalioane, funia împletita - prezenta peste tot -, cu rasuciri spre stânga si spre dreapta ; totul contribuie la o varietate infinita de contraste placute ochiului ne mai întâlnite în constructiile religioase anterioare.
Pictura interioara prezinta o succesiune iconografica de scene din ciclul Patimilor lui Iisus, cu elemente de folclor, ce fac dovada ca si la Voronet sau Sucevita ca artistii erau moldoveni, personajele lor cânta din cobza si din bucium, ei necunoscând harpa si trâmbitele biblice. Numele lor sunt autentic moldovenesti: popa Craciun, popa Ignat, Maties si Grigorie, toti desigur formati la scoala de zugravi a mânastirii, datorita râvnei si stradaniei aceluiasi neobosit episcop Atanasie Crimca.
Climatul artistic al Dragomirnei mai este ilustrat si de odoarele de cult, icoane si broderii, si mai ales de ferecaturile în argint ale evangheliilor si a altor obiecte de cult, printre care un loc de seama îl ocupa crucea ferecata, între ale carei brate sculpturi de mare finete vin sa-i întregeasca frumusetea.
Aceste toate pretioase vestigii ale gloriei de altadata a Dragomirnei, sunt doar o mica parte din ceea ce s-a mai putut salva din jaful salbatic al cazacilor lui Timus Hmelnitzki, ginerele lui Vasile Lupu ce-l chemase în ajutor în lupta sa contra lui Gheorghe Stefan (1653). Primul ajutor pe care i l-a dat a fost jefuirea obiectelor de cult, icoanelor, broderiilor si tot ce a putut sa le cada în mâna. Atunci au cazut prada hoardelor, ce totusi erau crestine, nu numai Dragomirna, ci si toate celelalte mânastiri din jurul Sucevei : Humor, Putna, Solca . . . Zidurile înalte de 10 metri si groase de 1,7 metri ridicate la Dragomirna de domnitorul Miron Barnovschi, înca din anul 1620, nu au putut rezista salbaticiei zaporojene.
Dar drama Sfintei mânastiri nu se opreste aici. Peste un secol, la 1758, o noua invazie tatara a lasat Dragomirna în ruina. Refacuta prin osârdia boierului Filip Catargiu, ea trece sub o lunga ocupatie austriaca, între anii 1775 si 1918.
Astazi Dragomirna, o bijuterie de pret în salba de mânastiri din «Tara de Sus», sta cu mândrie dovada a dragostei si cucerniciei marturisite a ctitorului ei, Atanasie Crimca, ale carui oseminte nu este sigur ca s-ar afla sub piatra de mormânt din pronaos ! Atât de mari au fost jafurile si prefacerile suferite de încercatul lacas !

Paul Diaconescu