Buletinul "Calea de lumina"
AN IV, nr. 33-34, IANUARIE - FEBRUARIE 1997

ECUMENISM

- MAREA ÎMPACARE -

Pe cât de adânca trebuie sa fie modestia noilor conducatori ai tarii noastre sau, folosind numele crestinesc al virtutii corespunzatoare, smerenia lor, pe atât trebuie sa le fie de înalta ambitia în scopurile pe care si le propun pentru binele poporului nostru greu traumatizat. Caci e nevoie nici mai mult nici mai putin decât de o reîntemeiere a statului si o renastere a natiunii. Rolul noii puteri - pentru întâia oara dupa aproape sase decenii democratic alese - este acela de a pune noi temelii pe multiple planuri ale reconstructiei nationale. Este cert ca o asemenea lucrare de mari proportii se poate efectua doar cu concursul cât mai larg al societatii civile din tara noastra. Dar însasi societatea civila trebuie reconstruita din ruinele la care a redus-o totalitorismul comunist. Opera politica a celor care trebuie sa devina noii parinti fondatori ai României nu se poate înfaptui fara o refacere a structurii morale a societatii românesti. În refacerea acestora rolul Bisericii este esential.
Folosim adeseori, în timpul din urma, expresia "reconciliere nationala" pentru a desemna prin ea, printre altele, restabilirea unei necesare soliditati sociale. În vindecarea fracturilor din corpul natiunii, Biserica poate si trebuie sa aduca o contributie benefica hotarîtoare. Ea ne poate oferi modelul însusi al reconcilierii.
Vorbesc despre Biserica deoarece în esenta ei tainica si în definitia ei teologica este una singura. Dar stim ca istoria a produs diviziuni si între crestini, iar diviziunea este o sursa de confruntari, de neîntelegeri, de conflicte. Sub imperiul unei puteri politice - cum a fost aceea, totalitara, care a dominat ultimile decenii ale istoriei noastre - printre numeroasele fracturi cauzate si adâncite de aceasta putere în corpul natiunii a fost si aceea dintre Biserica Ortodoxa Româna si Biserica Româna Unita. Azi sunt abolite excrescentele acelui regim politic care îsi întemeia puterea, printre altele, pe adâncirea faliilor etnice, confesionale, pe diviziunile unei societati pulverizate de el. A sosit momentul ca în procesul reconcilierii nationale, Bisericile acestea surori sa dea pilda si îndemnul pe care numai ele sunt în masura sa le dea, ale marii împacari.
Am fost în ziua de 1 Decembrie la Alba Iulia, am luat parte la entuziasta adunare populara care îmi reamintea prin atâtea simboluri ale unitatii în cuget si simtiri acea zi despre care tatal meu - care luase parte la ea - nu putea vorbi fara emotie, ziua de 1 Decembrie 1918. Am avut întotdeauna în fata ochilor acea imagine istorica, si mai mult decât istorica, a episcopului unit Iuliu Hossu citind împreuna cu episcopul ortodox Miron Cristea, Proclamatia Unirii. Marturisesc ca, si de asta data, prezenta alaturi de presedintele Emil Constantinescu, împreuna cu el, a Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române si a Mitropolitului Bisericii Române Unite cu Roma, ca si rugaciunile rostite în numele celor doua Biserici, prin pomenirea solemna a tuturor ierarhilor lor, a fost ceea ce m-a impresionat mai profund în aceasta zi inaugurala. Spiritul ecumenic a prezidat la acel Te Deum de pe platoul istoric al cetatii Alba Iulia. El a strabatut cuvintele Patriarhului Teoctist care a vorbit în numele celor doua Biserici. Acelasi duh al marii împacari facea ca, în aceiasi ora, în catedrala ortodoxa din Cluj, la îndemnul Arhiepiscopului Bartolomeu al Vadului si Feleacului, ca si al Arhiepiscopului George al Clujului, deopotriva prezenti la Alba Iulia, vicarii lor sa concelebreze în Catedrala Ortodoxa din Cluj. De astfel, cu binecuvântarea acestor doi arhierei, cu putine zile înaintea celui de al doilea scrutin, decisiv, al alegerilor prezidentiale, tinerii din Asociatia greco-catolica AGRU, ca si studentii ortodocsi din ASCOR s'au rugat împreuna, rostind aceiasi rugaciune, în aceiasi catedrala, pentru România.
Cum sa nu fim împreuna, împacati, greco-catolici si ortodocsi, acum când se deschide calea unei conlucrari într'o tara eliberata de puterile ce întretineau între noi dihonia ? Cum sa nu-mi amintesc acele zile, acei ani în care eram alaturi, în temnita, frati suferind pentru aceeasi credinta ? Cum sa nu mi-l amintesc pe Ioan Iovan, smeritul, admirabil monah ortodox care ma împartasea si transmitea cuminecatura, prin mine, credinciosului unit, fratilor mei ortodocsi si greco-catolici deopotriva ? Îl despartea oare acolo, la Jilava, vreo falie, pe fratele Nicolae Steinhart, ortodoxul, de mine, catolicul? Nu împartaseau acolo pacea lui Hristos, sub furia vrajmasilor credintei, preoti ortodocsi si uniti, teologul Staniloaie si episcopii martiri ai Bisericii unite ? Câte convorbiri fructoase nu avusesem cu acelasi teolog pe temele spiritualitatii rasaritene si apusene despre Pseudo-Dionisie Areopagitul ca si despre Sfânta Tereza de Avila sau Sfântul Ioan al Crucii ! Si-apoi, chiar în afara zidurilor închisorii, parintele Pâslaru, de la o parohie bucuresteana, nu se lasa împiedicat de faptul ca nu apartineam aceleiasi confesiuni pentru a-mi încredinta spre îngrijire poemele sale religioase si talmacirea Psalmilor. Nimic nu ne putea desparti de fratii de credinta si suferinta din iarna staliniana.
Daca în acei ani, ca si în cei tulburi ai postcomunismului, s'au adunat resentimente, s'au acumulat prilejuri de neîntelegeri, de învrajbire, a sosit timpul lichidarii contencioaselor, timpul marii împacari dintre Bisericile noastre. Este o lucrare la care ne îndeamna credinta noastra în Hristos, cel ce ne-a lasat pacea Lui, cel ce s'a rugat Tatalui din ceruri ca toti sa fim una (Ioan 17, 21). Este lucrarea la care ne obliga, în acelasi timp, convingerea ca Biserica trebuie sa dea poporului lui Dumnezeu cel mai înalt exemplu si cea mai dreapta îndrumare spirituala si morala. Avem nevoie de simboluri. Ele nu pot lipsi îndeosebi la punerea temeliilor. Biserica trebuie sa participe la aceasta noua întemeiere din Tara Româneasca. În vorbirea sa, plina de încarcatura simbolica, adresata natiunii la Alba Iulia, presedintele Emil Constantinescu a insistat pe drept cuvânt asupra conlucrarii celor doua Biserici-surori ale neamului nostru. Împacarea lor - pentru care un prim pas simbolic a fost facut chiar acolo, la Alba-Iulia - este o conditie si o garantie a luminarii viitorului nostru.

Nicolae Balota
(România Libera, 4 Decembrie 1996)