DOAMNA ELENA CUZA

De aceasta domnita, aleasa la fire si la infatisare, mai mult tacuta si cu privirea larg deschisa in spre viata, s-a indragostit viitorul domn al Principatelor, Alexandru Ioan Cuza.
Cine ar fi banuit ca un destin atat de dureros ii va tine strans legat pe amandoi, atat de aproape si totusi atat de departe?
Dar drumurile sortii nu sunt patrunse de intelegerea noastra, ele ne duc pe noi; iar perechea care in 1859 ajunge pe tronul Principatelor Unite, primeste intai cu spaima, apoi cu curaj, marea misiune si semnul de incredere al Tarii. Doamna Elena Cuza se zbate, rugandu-se singura in iatac, in noaptea de Ianuarie. A primit vestea alegerii, tara i-a aclamat indelung, dar ea este prea slaba, prea firava alaturi de un sot prea aspru si voluntar, sa duca sarcina aceasta grea.
Tot de la dansa vine insa curajul. Se ridica inseninata, dupa rugaciunea pe care si-a facut-o cu toata convingerea : "Dumnezeu ma va ajuta, pentru ca vom crede in misiunea noua pe care ne-a dat-o, pentru ca voi uita de mine pentru tara". Curajul a inflorit in sufletul sotului, intocmai ca o floare rara, pusa intr-un pamant binecuvantat.
Natura insa a legat de fiecare dar al ei, o uriasa greutate. Nu orice om poate purta un dar ceresc. Doamna Elena Cuza a simtit de indata povara coroanei domnesti.
La Curte oamenii erau mici la suflet, marunti la faptele lor si mai rai decat si i-ar fi inchipuit Ea. Ipocrizia imbracata in purpura, rautatea bine ascunsa in zambete, au scarbit-o curand. Retrasa in singuratate isi faureste cea mai pretioasa si temuta arma, rabdarea, care a dezorientat pe cei mai aprigi dusmani ai sai.
Indurerata si singura, nefericita doamna cauta linistea si vindecarea. Se duce la Paris, unde Napoleon al III-lea, in audienta pe care i-o acorda, o primeste ca pe o inalta principesa in saloanele de la Tuileries, iar imparateasa Eugenia ii face cele mai amabile onoruri. Fuge de oameni, de prieteni. Ce explicatii ar fi putut da Doamna Tarii despre o exilare voita intr-o tara, care desi prietena, era totusi straina ?
Sunt situatii omenesti in care nici o explicatie nu este cea adevarata, nici o intelegere absoluta, careia sa-i poti incredinta taina durerii tale. Elena Cuza o stia aceasta, de aceea tacerea in care s-a inchis, a crescut-o in ochii contemporanilor.
Intre timp, Al. I. Cuza mutase capitala tarii la Bucuresti, suparand o mare parte din boierii moldoveni, facandu-si-i dusmani, care nu-l vor cruta.
Alecsandri, marele si loialul sau prieten, l-a sfatuit sa aduca pe Doamna Elena de la Paris, pentru cresterea demnitatii sale proprii si pentru a impaca intr-un fel pe moldoveni.
Hotarirea eroica a acestei femei de a-si calca pe suflet pentru binele tarii a facut din ea un simbol de jertfa, pe care nici contemporanii sai, nici noi, nu-l vom putea uita.
Traita un timp intre straini, evoluata mult sufleteste, femeia aceasta timida si indurerata a facut o extraordinara surpriza tuturor, cand toti au observat in privirea ei o noua licarire - nu aceea a disperarii - o simplitate si o putere noua de a vraji pe cei din jurul ei.
Receptiile de la palat erau asteptate cu zvacniri de inima, principele incepe din nou a fi iubit, datorita intelegerii nesfarsite cu care era inconjurat de "minunata principesa" cum i se spunea.
A cautat sa-l impuna celor ce nu-1 priveau cu ochi buni, pentru ca ea singura ii cunostea calitatile de mare patriot, de la care nu s-a dezis niciodata.
Opera sociala de mila si ajutorare a copiilor lipsiti de parinti o ridica in randul marelor creatoare de asistenta sociala si protectoare a orfanilor. Intr-una din salile palatului, inconjurata de doamne harnice, prietenii o gaseau lucrand rochite, croind si carpind haine pentru saracii capitalei, carora le trimetea darul ei, spre a bucura cu bucurii pe care ea nu le avea.
Sortita sa creasca copii ce nu erau ai ei, dar pe care i-a ingrijit cu atentie si dragoste de mama, Doamna Elena Cuza a daruit bani si suflet pentru asezarile sociale. In acesti ani de cumplita suferinta pentru ea, au izvorat cele mai mari planuri de prefacere morala a Tarii; a infaptuit cu concursul tuturor, lucruri care au ramas in posteritate. De atunci si-a afirmat covarsitoarea-i personalitate, pe teren moral si familial, dupa cum cea a sotului sau se manifesta pe terenul politic si social. Atunci a facut Cuza marile lui reforme, sustinut si calauzit de sufletul femeii care-si uitase de durerile personale, daruindu-se Tarii. Atunci inzestra azilul de copii gasiti de la Cotroceni cu 1000 galbeni, numele Elena Doamna tronand cu cinste pe frontispiciul acestui lacas ani de-a randul.
La inaugurare s-a strans lume luminata sa aclame pe principesa poporului. Alecsandri ii dedica o poezie omagiala, pentru ca putin dupa aceea sa-i faca un dar simbolic: i-a dedicat "Mariei Sale Doamnei" volumul de poezii populare, ca un semn maret, al legaturii ce se facuse intre sufletul ei si al poporului, in ceea ce are el mai bun.
Dar pentru dansa nu era decat o singura bucurie in viata: sa se daruiasca, si cu fiecare dar pe care-l facea celor din jur, sa-si simta mai trista intristarea, mai singuratica singuratatea, mai departata departarea in care Domnitorul o tinea.
Rataceste pe la Solesti, unde pare a gasi putina odihna in parcul castelului si-n iubirea mamei sale; se duce apoi la Ruginoasa, purtand cu ea grija de viata Domnitorului imprudent si temerar.
Se intoarce la Bucuresti, mai tare, rabdand umilinte noi, suferind, sfidatoare in fata anonimelor si calomniilor.
Ce adancimi de nepatruns cuprindea dragostea acestei femei plapande, care ierta in fiecare clipa? De unde gasea ea puterea de a rezista, cand avea doar numai o inima, cand intreaga ei fiint era asa de firava ? Avea taria celor timizi, singuratatea si arma cea mai grea de purtat -tacerea -.
Fostii prieteni ai Domnitorului pornesc o campanie de rasturnare. Stima de care se bucuta Elena Cuza in ochii strainilor ii este de mare ajutor. Eduard Quinet, St.Hilaire, chiar Napoleon III, toti isi amintesc de ea.
In iarna anului 1863, deseori se vedea la palatul princiar din Cotroceni sirul lung al echipajelor boieresti; printre plusurile grele de la ferestre razbateau afara raze ascutite de lumina, melodii de mazurca si vals; perechea domnitoare dadea baluri, incercand sa apropie si sa incalzeasca inimile boierilor.
Cu tinuta dreapta, cu parul straluciror, negru, pieptanat in doua parti, cu ochii intunecati si arzand de viata interioara, in rochia de valuri si dantele, cu o camelie alba in par, principesa strangea mana tuturor, zambea, imprastiind din durere bucurie.
Dar sanatatea ei suferea foarte mult, se imbolnaveste si pleaca din nou la Paris. In lipsa ei din tara, Alexandru Voda Cuza infaptuieste secularizarea averilor manastiresti, bucurand pe de-o parte, creindu-si dusmani in partea cealalta.
O camerista platita, care-i vindea tainele vietii particulare, ca si dusmanii care stau gata sa-l doboare pe Cuza, la ce mai potrivita ocazie, fac pe Doamna Elena sa se intoarca grabita in Tara.
Se arunca cu o voluptate amara intr-o munca grea, alearga peste tot unde-i durere si necaz, sterge lacrimi, aduna copiii nefericiti, ii adaposteste. In serile lungi vegheaza si se roaga.
Viata si suferinta ii aduc pe nesimtite in sufletul ei generos o indulgenta si o intelegere superioara tuturor oamenilor comuni si care ii ajuta sa indure incercarile sosite in urma. Parca fiecare suferinta ii aduce o noua forta spirituala.
Sa infieze pe cei doi baieti aproape degenerati ai Domnitorului, i se parea acum un lucru aproape usor, pe langa marile probleme sociale: a impropietaririi si a dezrobirii. Si apoi ce insemnatate ar fi avut pentru viata aceasta noua suferinta a sa, ingenuncherea demnitatii ei de femeie si de Doamna?
Care femeie, in lungul istoriei popoarelor, a mai judecat astfel situatiile critice? Care Doamna a pus in cumpana,pe de-o parte, gloria si stima posteritatii, si, de cealalta parte, fericirea ei personala?
A invins judecata mintii, nu a inimii, si Doamna Elena a primit in viata ei, inchip legal, copiii ce nu erau ai ei, luptand de acum inainte intr-o forma noua cu lumea din jurul ei.
In acest timp, uneltirile contra Domnitorului erau tot mai dese. Ion Bratianu pleaca la Paris pentru a castiga pe straini in cauza romaneasca: domnitor strain cu orice pret. Cuza sfida viata ca de obicei. "Daca intre romani s-or fi gasind fanatici, in schimb nu se afla asasini." zicea el.
Bolnav si parasit asteapta verdictul sortii.
La receptia din ajunul Anului Nou 1864, palatul rasfrangea in nameti mii de safire,rubine si tot felul de nestemate. Piramidele brazilor din fata salutau invitatii. Au sosit toti membri corpului diplomatic, ministrii, prefectii judetelor cativa boieri. Lipseau insa doamnele de onoare. Perechea domneasca a impartit daruri oaspetilor. Niciodata nu parusera amandoi mai plini de stralucire. Voda era desavarsit ca prestanta si eleganta virila, adevarat principe european. Elena Doamna, in mare toaleta de moire alb, o crinolina magnifica cu panglici de atlas purpuriu, stropita cu perle roz albe, era impunatoare, chiar gratioasa, si pe obrajii smeazi staruia tot timpul o lumina noua. "(...) si niciodata cuplul princiar nu mi s-a parut mai unit" comentase consulul Victor Place.
Kogalniceanu surprins gandea acelasi lucru: "Da, semne bune anul are..."
Doamna Elena Cuza traia in schimb clipe de o intristare deosebita : abdicarea sotului,ori poate asasinarea lui ? Copiii straini ei ? Ostilitatea curtii si a boierilor ? Ce va face ?
In preajma zilei de 11 februarie 1866, Cezar Boliac, prieten cu Domnitorul, il anunta ca armata sa va veni sa-l detroneze, sa-l aresteze. Dar Cuza n-a vrut sa fuga. A fost arestat in cursul noptii. Doamna era in iatacul copiilor, pazindu-le somnul.
In exilul care a urmat detronarii, singura si neclintita tovarase de suferinta si boala, de singuratate si durere i-a fost Elena Cuza.
Dupa savarsirea din viata a sotului, in 1873, Doamna Elena Cuza se intoarce in tara, la Ruginoasa. Batrana inainte de vreme, ea ingroapa sub aceleasi salcii pe cei doi copii impreuna cu tatal lor, stransi de dansa, ca in caldura unui camin, in care se straduise o viata intreaga sa fie primita, a carui sete o avusese de cand incepuse sa simta si sa gandeasca, dar nu izbutise. Ingropase acolo pe rand mandria de femeie, demnitatea, tineretea, onoarea. Nimic nu o mai tine pe loc, nici parcul cu pomii saditi de dansa, nici cele trei morminte in care statea acoperit trecutul si tineretea, nici palatul cu mobile scumpe.
In schimb spitalele din Iasi ii cunosc darnicia.
Cine ar fi recunoscut in doamna batrana, cu capul acoperit de o dantela neagra, care se strecura neobservata pe strazile intortocheate ale Iasilor, urcand cu greu dealul Copoului, spre spitalul de copii, pe mandra principesa Elena Rosetti-Cuza?
Intarzia la paturile copiilor, privind cu disperare la mamele care plangeau la capatai. Numai ea nu avea un capatai la care sa poata plange. Numai ea nu fusese binecuvantata de Dumnezeu. Ce fericire mai mare ar fi putut astepta, o femeie?
Isi ducea obosita mana pe frunte... Pentru o clipa uitase ca a fost Doamna Tarii si ca Doamna Tarii nu trebuie sa se vaiete, n-are dreptul sa planga pe femeia nefericita.
In micul orasel de la poalele Ceahlaului, intr-o casuta curata, plina de flori, o batrana putintica, cu imbracamintea intunecata si aspra de calugarita, odihneste pe banca din fata, in serile calde de primavara. Isi pipaie, din cand in cand, haina cu mainile. Este ea, intradevar, Doamna Elena Cuza? A purtat ea candva alta stralucire in ochi? A intins ea insasi aceste maini imbatranite spre soarele si caldura vietii?
A fost oare o vreme cand, subtire, inotand in valuri de dantele spumoase, cu albe camelii in parul matasos, cauta sa imprastie bucurie celorlalti? Asa arata oare acei ce cred ca viata este un dar al lui Dumnezeu? Asa isi asteapta sfarsitul acei care au iubit netarmurit, care au asteptat mereu, care au asteptat indelung?
Dar batrana Doamna mai are o datorie de indeplinit. Se duce la Ruginoasa, intr-un ultim drum; au trecut ani de cand fostul domnitor odihneste in mormant. Un pumn de oase spalate si unse cu mir de mainile ei, atat a ramas din omul care a fost numai energie, numai lupta, care a suferit si a adus suferinte in urma lui. Le ingroapa in cripta bisericii din Ruginoasa.
Fara sa mai vorbeasca, sfioasa ca la inceputul vietii, auzea cum in tara se dezvelesc monumente in cinstea aceluia care "a inteles, a iubit si a ridicat poporul romanesc".
Cand s-au implinit 50 de ani de la Unire, Doamna Elena Cuza a binecuvantat pe studentii romani veniti in pios pelerinaj, la casuta din Piatra Neamt, cu profesorul Nicolae Iorga.
Dar acestea nu mai erau emotii pe care o femeie de 83 de ani sa le poata primi ; ducea in spate o greutate uriasa fata de puterile ei slabite.
Cum era cu putinta s-o fi uitat Dumnezeu numai pe dansa, intarziata ca o planta de toamna, batuta de bruma, fara seva, printre oamenii pe care nu-i cunostea, nu-i mai intelegea si n-o mai interesau?
Umbra vremurilor asfintite de mult se ridica cumplita, amenintatoare... Singura scapare e moartea. Dar de cate ori si-a culcat noptile pe perne domnesti, atat de putin odihnitoare.
Acum ii e dor de altceva; dor netarmurit de sanul mamei sale care odihneste in cavoul de la Solesti. Acolo, intre umbrele dragi se va odihni, parca au si inceput sa o impresoare cu bratele vesniciei.