Buletinul "Calea de lumina"
AN II, nr.12 - APRILIE 1995 -

PLINATATEA DE SINE

Niciodata nu mi-au placut oamenii trufasi, aroganti, prea plini de sine, si adesea mi-am dat osteneala sa le clatin nitel coroana pe care-si imaginau ca o poarta. Am facut asta dintr'un indefinibil si visceral refuz de a accepta orbeste o autoritate. Apreciez oamenii dupa calitatile lor umane si profesionale, nu dupa functiile pe care le ocupa. Respect functia si pozitia atunci când sunt sustinute de fapte si realizari. Detest oamenii «facuti pe puncte», cârpacii, amatorii, veleitarii ajunsi în pozitia de a da ordine, îndruma si conduce. Chiar cred ca mi-am dezvoltat un simt aparte pentru a-i descoperi. Însa cel mai adesea se întâmpla sa nu fie nevoie de nici un fel de sensibilitate para-normala pentru a-i localiza. Caci, în majoritate, se dau singuri de gol : sunt aroganti, trufasi, plini de sine. Si le place sa fie astfel.
Rasa omeneasca este întelegatoare. A ierta trufia geniilor si marilor personalitati. Istoria pastreaza marturii despre scriitori care au fost niste scârbe de oameni, despre savanti carora nu le ajungea nimeni cu prajina la nas, despre inventatori cu caracter mizerabil, pe care nu-i mai încapea propria piele. Dar tot oamenii, cei mai multi anonimi, care au facut folclorul s-au priceput de minune sa arate cu degetul «hainele cele noi ale împaratului» si sa taxeze dementa trufasa.
Fara îndoiala, trufia este o slabiciune omeneasca, un fel de boala, un gigantism care afecteaza monstuos personalitatea individului. Din nefericire, ramificatiile exterioare ale unui astfel de caracter lovesc în stânga si în dreapta, în persoane nevinovate care sunt obligate sa suporte accesele de superioritate. De fapt, aroganta si trufia n'ar fi posibile în absenta unui mediu social înconjurator. Si trufasii nu sunt deloc în curs de disparitie, ba chiar dimpotriva: exista confortabil si prolifereaza alaturi si între noi. Sa-i lasam de-o parte pe aceia din rândurile «oamenii locului», pentru ca mai mult ne doare atunci când loviturile vin dinspre «ai nostri». Si vreau sa subliniez ca nu ma refer la nimeni în mod special, nu am pe nimeni în vedere, nu doresc sa arat cu degetul, sa înfiez, sa stigmatizez. Nu, doresc numai sa atrag atentia asupra unor lucruri, sa vorbesc despre un subiect care ma preocupa în asa masura încât simt nevoia sa-l comentez în aceasta rubrica. Si daca tot este «gura pacatosului», sa recunosc ca si eu am avut momentele mele de trufie, superioara suficienta, dispret. Dupa cum poate ca fiecare dintre noi a avut cele cinci minute ale sale de prea plinatate interioara, când s-a lasat purtat de excese de personalitate. Asadar, nu am intentia sa culpabilizez pe nimeni, nici macar pe mine însumi.
Totusi, trufia exista. Aroganta se manifesta. Iar efectele pot fi uneori nebanuit de grave, caci starea de imigrant ne sensibilizeaza si ne face mai vulnerabili, cu osebire atunci când lovitura vine dinspre unul de-al nostru. Imigrantii de durata mai lunga se arata atotstiutori în fata noilor veniti. Noii veniti se cred mai dotati pentru lupta supravietuirii decât cei vechi. Gasirea unui serviciu mai bun schimba comportamente si strica prietenii. Câteva clase de scoala în plus dau absolventului impresia ca de-acum are dreptul sa tina lectii. Orgolii legate de pozitia din România se manifesta cu reînoita forta pe fondul frustarilor din Exil. Se poate întâmpla si invers, iar neamul românesc parca are o zicala despre sluga care ajunge boier. O masina mai buna îl face pe propietar sa se simta deasupra altora si, mai ales, deasupra prietenilor. Si exemplele ar putea continua pe pagini întregi.
Desigur, orice învat are si dezvat, iar boala tru-fiei fara masura nu este una fara de leac. De vreme ce suntem egali în fata lui Dumnezeu, putem fi egali si între noi. Ne putem masura de doua ori cuvântul si fapta atunci când simtim ca fortam anumite limite. Rareori aroganta este inconstienta. Suntem trufasi caci vrem sa fim, sa aratam, sa dovedim. Numai ca exact atunci când dorim sa fim perceputi drept mari si tari suntem de fapt mici la suflet si deja luati de valul care peste o clipa poate disparea, lasându-ne suspendati deasupra golului si asteptând mâna salvatoare a unui prieten. Daca acea mâna se va întinde atunci, depinde de noi, acum.

Adrian Costea