Gura pacatosului

GRESELILE NOASTRE SI ALE GRESITILOR NOSTRI

Problema cea mai mare cu greselile noastre e ca nu ne dam seama de ele abia dupa ce le-am facut. Īn schimb pe-ale gresitilor nostri le sesizam cu o acuitate de invidiat īnca din stadiul de intentie. Adesea chiar le vānam cu o inexplicabila placere, pentru a le invoca atunci cānd ne cade mai bine, uitānd ca morala crestina ne īnvata sa fim iertatori, īntelegatori si toleranti. Ne simtim dintr'o data infailibili, nesupusi greselii, īndeajuns de generosi pentru a da lectii gratuite de viata. Abia atunci cānd gresim si noi si primim la rāndu-ne o mai mult sau mai putin meritata sapuneala ne aducem aminte ca, daca vrem sa fim iertati trebuie sa iertam si noi.
Cred ca despre greseala si iertare s'ar putea scrie carti īntregi si poate chiar au fost scrise. Prin urmare, nu am pretentia de a face din aceste rānduri un tratat asupra greselii. Mi-ar fi imposibil, nu neaparat din cauza limitelor fizice ale acestei rubrici, ci mai ales pentru ca-mi lipsesc, pe lānga altele, detasarea si neprihanirea necesare unui asemenea demers. Chiar daca fiinta umana este supusa greselii, cred totusi ca undeva exista cineva care nu a gresit niciodata si a stiut īntotdeauna sa ierte. Este asadar datoria aceluia, aceleia sau acelora de a scrie cartea greselii si a iertarii. Īn asteptarea acesteia, sau a vestii ca a fost deja scrisa, īmi dau si eu cu parerea.
Este uimitor cāt de lesne se poate gresi. Uneori ajunge sa nu faci nimic si totusi sa gresesti. Alteori chiar silinta de a nu gresi īmpinge la greseala. Cu sau fara vointa celui ce-o savārseste, greseala vine si cānd o astepti si cānd nu. Nu exista o recurenta periodica a greselilor, uneori se tin lant, alteori ne ocolesc pentru o vreme īndelungata.
Unii dintre noi gresesc mai des, altii mai rar. Unii mai usor, altii mai grav. Toata lumea greseste, nu-i asa ? Desigur, dar asta nu trebuie sa ne fie o scuza. Altminteri, cu gāndul ca, mai devreme sau mai tārziu tot gresim, nu ne-am mai da osteneala sa facem nimic ca lumea si ne-am lasa īn voia unei fatalitati paguboase. Din fericire, pe deplin constienti ca suntem supusi greseli mai si īnvatam, nu-i asa ? E īnsa neplacurt (ca sa nu folosesc un cuvānt mai tare) ca uneori se īntāmpla sa perseveram īn aceeasi greseala fara a deprinde ceva folositor.
Ce-ar fi greseala fara iertare ? Un chin perpetuu, neīntrerupte remuscari, un sir lung de amaraciuni. Numai ca nici cu iertarea lucrurile nu sunt mai simple. Cānd este data prea usor pentru o greseala grava, īsi pierde din valoare. Atunci formal, devine un simplu ritual golit de semnificatie morala. Implorata īn situatii extreme, īn fata pedepsei iminente, se face ecoul instinctului de conservare. Virtutile iertarii tin de echilibrul delicat al balantei dintre acela care a gresit si cel de la care se asteapta iertarea.
Am īncercat pāna acum sa aliniez cāteva idei mai mult sau mai putin principale despre greseala si iertare. Sunt doua lucruri care ne marcheaza viata, ne influienteaza evolutia pe termen mai lung sau mai scurt, ne definesc ca fiinte umane. Greseala si iertarea acesteia sunt doua concepte morale esentiale ale religiei noastre. Scriind despre ele, īncerc sa le desprind sensul, sa le patrund mecanismul. Am gresit din belsug si, oricāt m'am straduit sa īnvat din greseli, continui sa gresesc. Am resimtit alinarea primirii iertarii. ca si umilinta asteptarii prea īndelungate a acesteia. Trebuie sa recunosc ca, uneori, greseala altuia m'a bucurat, īndeosebi cānd aceasta a venit sa clatine nitel coroana de pe capul cāte unui "regisor", ori sa-mi confirme ca, īn cine stie ce situatie, "am avut dreptate". Cu iertarea, de asemenea, am fost īn unele cazuri fie prea darnic, fie prea zgārcit.
Nu ma amagesc cu gāndul ca asemenea mie sunt multi, ca poate eu nu sunt cel mai rau. Constat īnsa ca prea adesea avem pretentia ca altii sa se comporte conform unor standare morale ale greselii si iertarii pe care noi nu le respectam. Īi judecam pe altii de pe pozitiile unei infailibilitati nepatate, cu o intransigenta pe alocuri plina de cruzime. Toate acestea dupa ce īn ajun am rostit Tatal nostru, ne-am rugat pentru iertarea greselilor noastre, "precum si noi iertam gresitilor nostri". Dumnezeu recunoaste firea pacatoasa a omului atunci cānd īi ofera iertarea. Primirea acesteia depinde īnsa de īndeplinirea conditiei ca muritorul sa-l ierte, la rāndu-i, pe aproapele sau. Īn acest context, infailibilitatea si intransigenta de mai sus apar si mai lipsite de sens. Dar, asta-i omul, astia suntem, supusi greselilor, vremurilor, capriciilor semenilor nostri.