Buletinul "Calea de lumina"
AN V, nr. 51 - 52, IULIE - AUGUST 1998
CONFESIUNI

Vorbim mult despre iubirea întru Dumnezeu, despre iubirea fata de aproape. Mergem la biserica, ne rugam: "Ajuta-mi, Doamne !", ne facem cruci, aprindem lumânari.
Asteptam ca iubirea sa se pogoare peste noi, de undeva, poate din cerurile pe care le invocam.
Nu, dragii mei, iubirea nu ne-o vor da cerurile, nici pentru ca le-am privit si nici pentru ca le-am rugat. Ele nu ne vor da nici bogatiile lumesti, nici bogatiile sufletesti.
Pentru ca toate sunt, deja, ale noastre. Ele sunt în noi. Doar ca nu le stim cauta. Si ... din pacate, unii oameni nu vor afla niciodata de existenta lor.
Cautam iubirea, mai bine zis dovezi de iubire, dar nu stim sa iubim. Noi iubim, de fapt, doar pe noi însine, cu o dragoste oarba si egoista.
Cautam gloria nu ca sa-i ajutam pe ceilalti sa se ridice pâna la noi, ci ca sa-i strivim si sa ne satisfacem orgoliul.
Cautam bogatia nu ca s-o împartim lumii, ci ca sa ne creasca puterea asupra celorlalti.
Împartim lumea în învingatori si învinsi. Si facem tot ce ne sta în putinta : "Ajuta-mi, Doamne !"
Ca sa fim în tabara celor dintâi. Sa purtam laurii biruintei - "A trufiei biruinta", am putea spune, parafrazându-l pe poet.
Ne consideram nefericiti, din neputinta de a fi fericiti prin ceea ce suntem cu adevarat.
Ne revarsam veninul asupra lumii din neputinta noastra de a face fata vietii, bucuriei si nefericirii, succesului si esecului, iubirii si urii, din lipsa curajului de a trai viata proprie, a curajului pe care ar trebui sa-l avem, fie ca suntem învingatori, fie ca suntem învinsi.
Ne lamentam, privind cerurile si invocam : "Ajuta-mi, Doamne !", dar privim cu invidie la aproapele nostru, pentru ca nu suntem în stare sa ne ridicam pâna acolo unde el s-a ridicat. De aceea vom încerca sa-l condamnam si, odata cu el, pe toata lumea care-i recunoaste meritele, valoarea.
Invidiosul minte. Minte pe cei din jur si se minte si pe sine. Minciuna tese însa o pânza de paianjan din care nu se mai poate iesi. Pentru a se elibera ar trebui sa aiba forta de a spune : "Da ! Am mintit, am înselat, am furat, am tradat. Tot ce-am facut a fost din invidie."
Invidiosul triseaza oamenii, dar de fapt se triseaza singur.
Iar noi, toti ceilalti, când ne pierdem încrederea în noi însine, în fortele noastre, în morala noastra, în valorile noastre, soptim ipocriti : "Ajuta-mi, Doamne !".
Ca si cum cerurile ar trebui sa ne faca voia, sa ne împlineasca dorintele.
Nu, oameni buni ! Dumnezeu nu a fost si nu va fi niciodata undeva, în ceruri, ajutor suprem, daca dumnezeirea nu este în noi.
Iubirea, acea iubire suprema pe care ne-o dorim, nu va veni niciodata din afara noastra, atâta timp cât ea nu este în noi. Atâta timp cât nu vom întelege, cu adevarat, ce înseamna pacea, armonia, echilibrul. Ce înseamna toleranta, altruismul, respectul, compasiunea. Drumul spre adevarata iubire - întâlnirea cu Dumnezeu - este un drum lung si greu. Putini sunt cei care ajung la capatul lui.
Cu buna credinta, trebuie, sa pasim pe acest drum.
Poate ca primul pas ar fi ca, înainte de a privi pe ceilalti sau de a privi cerurile, sa privim în noi însine, în profunzimea sufletelor noastre.
Sa încercam sa ne gasim.
Întru pacea noastra.
Întru pacea tuturor.
Pace tuturor.

Mariella Dumitriu