AN IX, nr. 100, AUGUST 2002

In Romania a fost reeditata de curand, la editura «Anastasia», cartea parintelui profesor Niculae M. Popescu intitulata «Marturisitori ai Ortodoxiei in Romania». Cartea, aparuta in 1942, este dedicata acelor slujitori anonimi ai altarului indeobste cunoscuti sub denumirea de preoti de mir, adica a acelor indrumatori nemijlociti si nelipsiti ai turmei crestinesti. Deci nu sfintilor, arhiereilor ori carturarilor, ci acelora peste memoria carora s-a astrernut, pe nedrept, praful uitarii. Expunerea de motive a acestei admirabile intreprinderi o face chiar autorul in cuvantul sau inainte : «Au fost vremuri cand au lipsit vladici din scaunele lor, cand de sinoade, de consistorii si de protopopi nu era vorba, cand scoli de preotie nu se pomeneau. Dar n-au fost niciodata vremuri in care, de cand se tine minte, satul sa nu-si aiba preotul lui...». In carte sunt evocati slujitori ai altarului incepand din epoca protoromanismului (daco-romanul Montanus presbiterul din Singidunum) si ajungand pana in contemporaneitatea autorului, ultimul preot evocat fiind Vasile Constantinescu de la biserica Negustori, mort in 1935. Este vorba, evident, de o excelenta initiativa editorila a fundatiei «Anastasia», una din foarte numeroasele initiative de acest fel cu care fundatia ne-a obisnuit in ultimii ani. Semnalam libraria fundatiei «Anastasia» din curtea sediului PNTCD din Piata Rosetti ca pe un punct de trecere obligatoriu pentru acei cititori ai nostri interesati de fenomenul cultural crestin.

Randurile de fata nu sunt dedicate unei recenzii a cartii pr. prof. Niculae Popescu, carte pe care, necitind-o inca, nu pot decat s-o semnalez citiorilor nostri. Randurile de fata sunt dedicate postefetei cartii, semnata de excelentul publicist si om de cultura crestin Razvan Codrescu. Postfata la care am avut acces prin Internet deoarece a fost publicata in suplimentul saptamanal «Aldine» al cotidianului «Romania Libera» sub titlul «Marturisitori ai Ortodoxiei in Romania postbelica». Datele despre cartea pr. Niculae Popescu pe care le-am prezentat aici sunt extrase din postfata, care, in prima ei parte, se constituie intr-o excelenta recenzie. Autorul isi exprima speranta ca opera evocatoare a pr.. Popescu isi va gasi un continuator care sa cuprinda ultima jumatate de veac, perioada in care «clerul romanesc a fost mai incercat decat in toata istoria sa». «Chiar urmand modelul succint al prezentarilor lui Niculae M. Popescu (...), ar fi nevoie de un volum de cel putin aceleasi dimensiuni, a carui elaborare s-ar putea sa dureze ani intregi. Poate se va gasi cineva sa-l realizeze, cu un condei la fel de bun si o documentatie la fel de serioasa».

In a doua parte a postfetei, parca propunandu-si sa defriseze terenul, Razvan Codrescu face o succinta trecere in revista a suferintelor clerului ortodox roman in perioda comunista. O atare prezentare e binevenita oricand si oriunde deoarece exista (inca) destul de multi oameni de buna credinta care se indoiesc ca aceste suferinte au avut efectiv loc sau, daca au avut loc, ele ar fi semnificative in raport cu intregul care ar da nota de colaborationism mai curand decat de rezistenta pentru clerul ortodox roman. Problema este deosebit de complexa. O opinie, fie si succinta, asupra ei depaseste si scopul si limitele articolului de fata. Ma marginesc sa arat ca, principial, sunt de acord cu Razvan Codrescu in atitudinea de respingere a acuzatiilor pausale de colaborare cu regimul comunist aduse B.O.R. de catre veniti si, mai ales, neaveniti. Are de asemenea dreptate atunci cand combate atitudinile de buna sau mai ales de rea credinta care contesta, de asemenea pausal, orice rezistenta anticomunista a clerului ortodox roman. Cred insa ca prezentarea acestor puncte de vedere trebuie facuta cu tact, duhul blandetii si dreapta socotinta. Daca principial ai dreptate, risti sa daunezi cauzei, daca iti propui sa o aperi polemizand cu otiozitate. Este cam ceea ce face dl Razvan Codrescu in postfata la care ne referim. Tintele fulgerelor domniei sale sunt surprinzator de diverse. «Un gen imund de propaganda antiortodoxa (si pana la urma - cu sau fara voie - antinationala), provenind din anumite medii de secesiune confesionala (subl. ns.) (indeosebi greco-catolicii) sau intelectuala (indeosebi asa-numitii «post-modernisti»), cu contributia unei insemnate a exilului romanesc, a reusit sa acrediteze (...) ideea fixa ca B.O.R. ar fi fost, prin aproape toti slujitorii ei, o unealta obedienta si chiar monstruoasa a regimului comunist, fata de care n-ar fi schitat nici o opozitie semnificativa (...)». Subliniez ca principial nu sunt de acord cu «ideea fixa» din citat. Nu cred adica nestramutat ca prin toti slujitorii ei B.O.R. etc. Ceea ce ma deranjeaza insa este otiozitatea autorului. Dintre cele trei categorii enumerate numai «asa-numitii post-modernisti» n-ar avea motive de resentimente fata de B.O.R. si atitudinea lor poate fi la limita suspectata ca fiind pro-globalizare si deci, prin ricoseu, antinationala. Biserica Greco-Catolica insa... Sunt ortodox si tocmai de aceea imi permit sa scriu aceste lucruri fara teama ca as putea fi acuzat de parti pris. Ma crispez intotdeauna cand vad ca sunt atacati greco-catolicii. Din punct de vedere confesional or fi fost ei secesionisti (cum ii numeste Razvan Codrescu), dar din punct de vedere romanesc sunt si au fost intotdeauna ecumenisti. Iar din punctul de vedere al problemei discutate (al suferintelor clerului sub comunism), ce-ar fi sa punem mai multa smerenie crestineasca in sentinte. Ce-ar fi sa ne amintim ca toti cei sapte episcopi greco-catolici, deci totalitatea inaltului cler greco-catolic din tara a ajuns in puscariile comuniste pentru refuzul abjurarii, adica al trecerii la Ortodoxie.

Nu strica sa amintim ca insesi motivele pentru care clerul otodox si greco-catolic ajungea la inchisoare erau diferite. Clerului ortodox nu i s-a cerut sa isi abjure credinta. Motivele pentru care preotii ortodocsi ajungeau la inchisoare erau de natura politica nu confesionala : apartenenta la Miscarea Legionara, sprijin dat luptatorilor anticomunisti etc. Pe cand unui preot greco-catolic venea Securitatea si-i cerea sa-si schimbe confesiunea, iar daca refuza ajungea la inchisoare. Iata doar doua argumente dintr-o lista lunga, dar ma opresc aici, care impun, cred, ca atunci cand vorbim de greco-catolici sa o facem cu intelegere, in spirit ecumenic romanesc. Si sa-i indemnam si pe ei sa faca la fel. Pentru ca este regretabila si sentinta lui Onisifor Ghibu din volumul «Chemare la judecata istoriei» la adresa B.O.R., citata de Razvan Codrescu in postfata. «In epoca de teribile incercri inaugurata de ocupatia comunista, B.O.R., care nu a dat in aceasta epoca nici un singur lupator eroic, nici un singur martir, a scos la suprafata numai profitori si tradatori, ingrijorati sa se salveze numai pe ei insisi, gata spre «slava lui Stalin», afisata chiar in localul asa-zisului Sfant Sinod al patriarhului rosu Justinian, etc». Onisifor Ghibu a fost o exceptionala personalitate culturala a Ardealului, luptator pentru cauza romaeasca cu ani de inchisoare la Szegedin, membru in Consiliul Dirigent, intregitor de neam, rector al Universitatii din Cluj si detinut ani de zile in puscariile comuniste. Oricat de supr.atoare ar fi afirmatiile lui Onisifor Ghibu (si sunt), unui asemenea om nici Nicolae Iorga n-avea dreptul sa-i aplice epitetul de «nefericit», d-le Razvan Codrescu, pentru numele lui Dumnezeu. Un om care n-a facut puscarie politica se cuvine sa arate mai multa intelegere fata de unul care a facut, chiar daca afirmatiile lui il deranjeaza. Vorbele, fie ele si scrise, nu se compara cu anii de puscarie. Scriind acestea nu ma gandesc la Razvan Codrescu ci la tot clerul ortodox roman care n-a trecut prin inchisoare. In relatiile interconfesionale ar fi bine ca nici greco-catolicii sa nu fie mai catolici decat Papa si nici ortodocsii romani mai ortodocsi ca grecii. Putine lucruri sunt mai paguboase pentru cauza romaneasca decat dihonia (auto) intretinuta dintre ortodocsi si greco-catolici.

Cat despre atitudinea «vechiului exil romanesc» fata de B.O.R.: ce alta atitudine ar fi putut avea exilul (decat refuzul tutelei Patriarhiei de la Bucuresti) in conditiile in care «vechiul» Episcop al romanilor din America de Nord, Policarp Morusca (care a pastorit inainte de razboi si in timpul razboiului si care, normal, depindea canonic de Patriarhie) a fost chemat in tara imediat dupa razboi si apoi nu i s-a mai permis sa revina la sediul sau episcopal, in locul sau fiind numit vicarul patriarhal Antim Nica, perceput de exil ca fiind omul comunistilor si refuzat? Ce alta atitudine ar putea avea exilul cand, ani de zile, in timpul comunismului, Patriarhia a incercat in fel si chip sa-i bage pe gat tot felul de preoti «misionari», adica in misiune ?

Azi vremurile s-au schimbat, vechiul exil e din ce in ce mai imputinat numeric. Cine e de vina ca B.O.R. a dat si «noului exil» motive de retinere, ca doar bisericile in Romania au fost daramate relativ recent, prin anii optzeci fara sa se fi auzit vreun protest din partea inaltului cler ortodox. Ori, Sfantul Sinod are, dupa cate stiu, cam aceeasi membri pe care ii avea si atunci.

Aprarea B.O.R. de atacuri cu iz anticlerical, antiotodox ori antinational este un lucru delicat care necesita «curatenie de porumbel si intelepciune de sarpe». In aceasta lucrare virulenta si otiozitatea nu au ce cauta.

Ing. Cristian Horia Pavaluca