Buletinul "Calea de lumină"
AN VI, nr. 67-68, NOIEMBRIE - DECEMBRIE 1999

Puncte de vedere

BUCURESTI - 540 DE ANI -
- O cetate născută direct capitală -

Vlad Tepes

Motto : "... Am mers la o margine a orasului, pe un deal înalt, care îmbrătisează cu privirea orasul dimprejur, unde domnul de acum s-a sârguit să clădească o biserică măreată si prea strălucită. Apoi am fă cut în ea o slujbă de sfintirea apei si Prea Sfintia Sa (Patriarhul Macarie) a stropit-o, potrivit pravilei, căci până acum nu fusese încă terminată si prin urmare nu era târnosită. Este închinată Sfântului Constantin, care este si numele ctitorului, si Sfintei Elena."   (Fragment din jurnalul de călătorie al lui Paul de Alep, 1657)

Anul acesta s-au împlinit 540 de ani de la atestarea documentară, la 20 Septembrie 1459, de către Vlad Tepes, a cetătii Bucuresti.
Păstoritul fiind una dintre preocupărilor românilor, a apărul legenda cu păstorul Bucur, care-si păstea turma pe malurile Dâmbovitei si care a ridicat o biserică care-i poartă numele. Cu toate acestea, numele orasului nu vine de la ctitoria ciobanul Bucur, după câte ne spune G. I. Ionescu-Gion în "Istoria Bucurescilor" (1899), ctitorie ridicată în 1743, ca gropnită a mânăstirii Radu-Vodă. Initial, numele cetătii a fost Dâmbovita, dar nu a tinut mult.
Pe vremea lui Vlad Tepes capitala era la Târgoviste, iar cetatea Dâmbovitei era întărită pentru a fi o pavăză în fata turcilor. Radu cel Frumos - fratele lui Vlad Tepes -, primul care a numit-o Bucuresti - într-o scrisoare adresată brasovenilor, în secolul al XV-lea, se află numele "castrum Bucharest", îsi asează aici scaunul domnesc, conform "Letopisetului de la Bistra". Apoi, cetatea devine resedintă voievodală a lui Vlad Tepes si capitala tării în timpul lui Radu cel Frumos. (Din păcate, astăzi în Bucuresti, nu întâlnim nici o statuie a celor doi frati si voievozi, ctitori de drept a asezării!)
Cu toate că Bucurestiul nu era înconjurat de dealuri ca Târgoviste, Codrii Vlăsiei s-au dovedit a fi un bun mijloc de apărare a cetătii. Timp de 200 de ani, Bucurestiul este capitală temporară, iar din 1659 devine capitală permanentă.
La începuturile sale, cetatea Bucurestiului era un târg de câmpie, populat de plugari, viticultori si crescători de animale sau se ocupau cu albinăritul. Între Cotroceni si Văcăresti, pe colinele târgului se întindea celebra Podgorie a Bucurestilor. În timpul domniei lui Mircea Ciobanul - ctitorul bisericii de la Curtea Veche -Bucurestiul devine un loc de popas al relatiilor politice si diplomatice dintre Europa centrală si de nord si Istambul. Tot acum, încep sa se ridice si primele case boieresti în jurul Curtii Domnesti.
Abia în a doua jumătate a veacului al XVII-lea, Capitala cunoaste cu adevărat o dezvoltare, sub domniile lungi si relativ linistite ale lui Matei Basarab, Serban Cantacuzino si Constantin Brâncoveanu. Populatia Bucurestiului creste rapid, ajungând la sfârsitul domniei brâncovene la 70 de mii de suflete.
În secolul al XVIII-lea, sub domnia fanariotă, Bucurestiul a ajuns să aibă înfătisarea unui oras oriental, deosebirea era făcută numai prin numărul mare de biserici ortodoxe. Nicole Iorga, în "Istoria Românilor", scrie : "Pe cand în jurul lui Brâncoveanu, oricât de mult ar fi pătruns luxul si fastul împărătesc, se învârtea tot viata veche românească, Nicolae Mavrocordat si urmasii lui au căutat să aibă în preajma lor numai lucruri si fapte ca acelea cu care erau deprinsi de Capitala Imperiului Otoman. Mai târziu, pe lângă persoana sfintită a lui Vodă, ascunsă privirilor, ca si a sultanului - Doamna sttea acum în harem, din care nu-i era iertat să iasă, - se întâlnesc o samă de demnitari, mai bine ori mai rău plătiti si mai mult fără ocupatie adevărată."
În secolul al XIX-lea, Mite Kremnitz (cunoscut sub pseudonimul Bucura Dumbrav), o nemtoaică stabilită la Bucuresti, scria : "În privinta luxului, elegantei, slefuirii mondene, Bucurestiul poate fi comparat doar cu Parisul sau cu Petersburg".
În secolul XX, scriitorul francez Paul Morand spune despre Bucuresti că este "cea mai vie, cea mai elegantă, cea mai europeană dintre capitalele balcanice" si că în raport cu Viena care nu mai păstrează nimic din farmecul de odinioară, Bucurestiul are stil, farmec si dulcea savoare a vietii vieneze din alte vremuri.
Cu toate că "Bucurestiul este un oras întru totul modern, nu are aerul americanizat al celorlalte capitale europene, iar trecătorii nu au aerul nici grăbit, nici preocupat, având timp să se oprească în fata vitrinelor, să urmărească din priviri frumoasele trecătoare sau să bea linistiti o cafea pe o terasă. Aici, în Bucuresti pietonii nu se împing unii pe altii pentru a ajunge mai repede la destinatie. Este o lume care stie să se distreze, care nu caută să se ametească pentru a uita grijile zilnice. Si la Bucuresti, femeile nu sunt doar un simplu ornament, ca o floare la butonieră ; sunt o emblemă !"
Iar în scrierile lui Kostas Uranis "Petrecerea timpului liber în Bucuresti" (1939), aflăm că cei ce rămâneau vara în Bucuresti îsi petreceau timpul în plimbări pe Calea Victoriei, în grădinile de vară, la teatrele de revistă, la strand. Vara bucuresteanul nu se culca devreme. Pe Calea Victoriei era mare animatie. În orice colt de stradă se găsea câte o grădină cu miros de mititei, sunete de vioară si mese primitoare.
Alte locuri favorite de plimbare erau Cismigiul cu paleta lui de culori multicolore si arbori multiseculari, soseaua Kisseleff sau Grădina Flora., supranumită "raiul Capitalei". Grădina Icoanei era loc de plimbare a somerilor, iar Parcul Ioanid adăpostea "idile de o seară sau de un anotimp"
Felix Aderca ne spune că "Grădinile de vară, în care în zăduful noptilor de vară mahalagiul la cot cu domnul cu guler tare, spălătoreasa ... alături de cucoana cu pălărioară, gustă mititei, fleici, bere, sprituri, înduiosându-se sentimental de o muzică de sezon adusă din străinătate (...) Această institutie datează încă de la întemeierea Bucurestiului, pe când era în întregime o grădină".
Teatrele si cinematografele îsi deschideau stagiunea toamna.
Deschis în Iulie 1919, teatrul de revistă "Cărăbus", condus de Constantin Tănase, a atins apogeul său în 1930. Prin 1934, aici îsi făcea debutul Maria Tănase.
După caderea primilor fulgi, Capitala cântă si dansează, iarna fiind sezonul balurilor mascate si costumate, organizate de diverse societăti de binefacere.
Dar Bucurestiul n-a cunoscut numai timpuri de viată bună si înfloritoare. A rămas de pomină ciuma din vremea lui Caragea, care a decimat populatia Bucurestiului fanariot.
Acum vreo 50 de ani a urmat ciuma comunistă care a ucis si oameni si biserici si case. Daca în perioada 1948-1964, represiunea comunistă a vizat mai mult oamenii, după 1977, a apărut asa zisul "program de sistematizare a centrului istoric al orasului" care a distrus o treime din patrimoniul arhitectural, mai ales biserici. De-a lungul istoriei sale, Bucurestiul a impresionat trecătorii cu turlele bisericilor sale - "peste 300, afară de paraclisele din casele boieresti", după cum nota călătorul rus Bantis-Kamenski, în 1808.
Cu toate aceste neajunsuri prin care a trecut, Bucurestiul rămâne capitala Tării Românesti, a Principatelor Unite, a României independente, capitală regală, capitală a României Mari, într-un cuvânt, simbol al unitătii nationale!
Iată cum îl descrie Mircea Eliade, în romanul "Nuntă în cer": "Toamna aceea lungă si frumoasă am petrecut-o colindând împreună Bucurestiul. Sunt unul dintre putinii bucuresteni care-si cunosc si-si iubesc orasul. Plecam aproape de apusul Soarelui, cautând străzi încă nestrăbătute de noi, oprindu-ne mult în fata anumitor case, descoperind mahalale noi, cartiere crescute peste noapte, regăsind colturi preferate, mici grădini publice uitate de Dumnezeu, sau alei singuratice, cu trandafiri agătători si zorele. Două săptămâni am cutreierat numai Cotrocenii. Alegeam case în care am fi voit să trăim, urmăream cum dispar platanii pe o anumită stradă, regăsindu-i la capătul celalalt al cartierului, urmăream mai ales cum se stinge verdele aspru, si zi de zi năvălesc nuantele galbenului si ale portocaliului, până la rosul-aprins. (...) Dar Ileana învătase să iubească, întocmai ca mine, Bucurestiul. Îl descoperea din zi in zi, îndrăgostindu-se de melancolia amurgurilor sale, de limpiditatea nefirească a cerului său, de trotuarele sale vechi, roase de ploi, pe care pasul se aude trist, singuratic. Sunt atâtea nuante de vânăt i cenusiu pe anumite străzi, ti trapul cailor de la trăsură răsună atât de clar pe caldarâm, încât inima ti se strânge la gândul că insulele acestea de melancolie si tăcere vor pieri într-o zi, înecate de fluviul cel mare".
Bucurestiul, odinioară "Micul Paris", rămâne pentru toti românii o capitală de suflet.

Alexandru Vlad Lungu