Puncte de vedere

C Â N D V A

Viata nu este atât de simpla pe cât pare. Unul dintre punctele dificile este cel ridicat de singuratate. Dar, din singuratate s'a nascut iubirea. Iubirea fata de noi însine si iubirea fata de altii - crestini si necrestini -.
Cautam - unde si cum putem - iluzia ca nu suntem singuri pe lume : fiecare în felul si dupa felul sau. Cautam mereu un colt de cer al zilei ce va fi mâine, constienti fiind ca nu stim seara plecarii noastre.
Pentru a nu simti ghiara singuratatii ne adunam în jurul unei biserici. Construim biserici pentru a ne simti mai aproape unul de altul, si împreuna mai aproape de Dumnezeu. Pacat ca entuziasmul initial este invers proportional cu timpul ! Am observat ca omenirea are nevoie de a marca trecerea prin timp cu intentii bune. O.N.U. decreteaza an de an marcarea timpului : "Anul pacii", "Anul femeii", "Anul copiilor", Anul SIDA" etc. Nu-i rau, dar în "anul" respectiv se face prea putin în sensul marcarii. Nu intentionez sa ne comparam cu O.N.U., dar la fel se întâmpla si-n sânul bisericii noastre: dupa sase luni de functionare, Consiliul parohial a deschis "fondul de constructie-cumparare al unei biserici". Pâna în momentul "decretarii" anului 1996 ca "an de strângere de fonduri" s-au vândut "caramizi" în valoare de (aproximativ) 7500$. La mijlocul anului acesta, fondul a ajuns, cu greu, la 8700$. Ne consolam cu ideia ca "în America, constructia unei biserici dureaza - datorita dificultatii strângerii de fonduri - cel putin 15 ani". Deci, "festina lente" devine pavaza actiunii. Numai ca este prea "lente" ! Cine a cumparat "caramizi" gândeste ca-i suficient, dar cumparându-le în continuare va constitui un exemplu si pentru cei ce nu s'au hotarît înca sa o faca. Pe de alta parte, ne gândim sa organizam si alte actiuni pentru strângerea de fonduri : scrisori trimise unor personalitati si institutii de prestigiu, mese comunitare, alte actiuni organizate de noua asociatie A.R.F.O.R.A. etc.
Fiecare, cum crede, ridica în slava credinta sa, fiecare fiind razboinic sau tolerant fata de aproapele sau. Iubirea izvoreste din credinta spre stralucitoarea viata eterna, promisa - pentru noi, crestinii - de Mântuitorul nostru, Iisus Hristos.
Iubirea altruista daruita de Iisus lumii crestine este în sufletul fiecaruia. Putini sunt cei ce o lasa sa izvoreasca, daruind binefacerea ei pentru cei în nevoie. În Exilul local, egoismul se simte de la primul contact comunitar. Noul sosit - cu un statut legal sau nu - este lasat sa întâmpine aceleasi greutati pe care fiecare le-a întâmpinat la rândul sau. Iar, când, unul proaspat venit întinde o mâna de ajutor unuia care este în nevoie, chiar daca - cel din urma - are 15 ani de emigratie, cei din jurul sau - în loc sa aprecieze gestul - îl blameaza, crezând ca noul venit vrea sa le ia locul pe scara sociala a comunitatii. Unii se simt "deprimati" daca sunt în contact direct sau îndelungat cu noii veniti, iar altii privindu-i de sus, spun : "sa vi sa discutam dupa ce vei avea cinci ani de Canada".
Iesind din sfera mini-comunitatii - în care din diferite motive ne-am gasit un loc - fiecare dintre noi putem întinde mâna aproapelui nostru în nevoie. Nu avem nevoie de binecuvântarea unui preot si nici de aprobarea vreunui lider pentru a face un bine. Din pacate, de cele mai multe ori uitam iubirea crestina fata de aproapele nostru si ne "ascundem dupa deget" zicând : "acesta se duce la biserica "Buna Vestire", sau "Sfântul Ioan Botezatorul", sau "Sfântul Nicolae", sau acesta este greco-catolic sau de alta natie ; de ce sa-l ajut eu, sa-l ajute biserica sa", de parca nu am fi cu totii crestini botezati în numele Mântuitorului nostru. Apartenenta religioasa sau idealul politic al fiecaruia n-ar trebuie sa constituie o piedica în ajutorarea aproapelui, si nici ajutorarea sa fie facuta sub unghiul unor avantaje materiale sau asteptând recunostinta din partea celui ajutat.
Cândva, Sfintii Apostoli propovaduiau iubirea crestina. Cândva, crestinii-si vor întinde - cu adevarat - mâna unii spre ceilalti. Cândva ! . . .