SINAXAR (Din vietile sfintilor)

SFÂNTUL CUVIOS IOAN IACOB DE LA NEAMT - Hozevitul
(5 August)

Unul dintre sihastrii româini canonizati de Biserica Ortodoxa Româna, la 20 Iunie 1992, este Sf. Cuvios Ioan lacob de la Neamt - Hozevitul.
S'a nascut la 23 Iunie 1913 la Crainiceni, lânga Botosani, dintr'o familie de tarani credinciosi, numindu-se din botez Ilie. Dupa terminarea liceului, în 1932, a îmbratisat viata monahala, fiind primit în mânastirea Neant de staretul de atunci, Nicodin, viitorul Patriarh, la 15 August 1933. Cum scria un cercetator al vietii sale, Arhiepiscopul Lucian al Constantei, frumusetea slujbelor, mai ales a celor de noapte, blândetea calugarilor, iscusinta duhovnicilor si darul Sf Duh care se odihnea în inima lui, l-au legat pe acest tânar fericit de viata monahala. Mânastirea Neamt a devenit pentru rasoforul Ille o adevarata scoala a evlaviei.
Ajunge si la mânastirea Turnu, isi satisface stagiul militar, apoi revine la Neamt, unde este numit bibliotecar, aprofundând Sfânta Scriptura si studiind Parintii Bisericii. La 8 aprilie 1936, este tuns în monahism.
Postea si se ruga, retragându-se pentru meditatie la schiturile Icoana sau Pocrov, dar sufletul sau tânjea dupa viata asceta. În 1936, pleaca în Tara Sfânta, traind doi ani într'o pestera din pustia Iordanului.
În 1938 se închinoviaza la lavra Sf. Sava de pe Valea Hebronului, unde ramâne opt ani, pâna în 1946.
Având solide cunostinte medicale, îngrijea pe calugarii bolnavi, fiind si ghid si bibliotecar. A învatat greceste, putând citi scrierile Parintilor Rasariteni în original si traducând în româneste operele lor. Aici a scris pagini de îndrumari duhovnicesti si versuri religioase de o înaltatoare frumusete, publicate dupa moartea sa de ucenicul Ioanichie.
În 1947, devine egumen al Schitului românesc Sf. Ioan Botezdtorul de pe Valea Iordanului si hirotonit ierodiacon (diacon între calugarii) de Arhiepiscopul Epifaniei al Filadelfiei (Patriarhia Ierusalimului) în Biserica Sf. Mormânt. A ramas la Iordan 6 ani, pâna în 1952, savârsind sfintele slujbe cu teama si evlavie, postind si rugându-se, retragându-se în pustie pentru meditatie sau scriind versuri cu tematica religioasa.
Vestea despre sfintenia vietii sale s'a raspândit repede si curând a devenit duhovnicul multor calugari greci si români sau al pelerinilor care-si purtau pasii pe urmele Mântuitorului în Tara Sfânta.
Unul dintre cei care i-au reconstituit viata, ieromonahul Ioanichie Balan, scria: Parintele loan lacob avea un suflet mare, o minte curata si limpede ca apele Iordanului... El n'ar fi putut trai în pustie fara rugaciune si cântare bisericeasca. Cea dintâi curata si aprinde, cea de a doua mângâie si linisteste. Poezia lui este o rugaciune de mângâiere, o cântare duioasa de pustie, picurata de bucurie si lacrimi, expresia simtirii celei mai adânci a dorului românesc.
În 1952, cu binecuvântarea Patriarhului Timotei al Ierusalimului, se muta la mânastirea Sf Gheorghe Hozevitul, deoarece caldura Iordanului i-a afectat sanatatea. Ramâne si aici 8 ani, nevoindu-se în post si rugaciune într'o pestera cu trei încaperi: una mai mare, cu o firida în piatra ce servea de altar; alta mai mica, unde lua masa frugala si a treia, pestera mormintelor, unde a si fost înmormântat. Aceasta pestera se cheama, dupa traditie, Pestera Sf. Ana, aici rugându-se Sf. Ioachim si primind vestea ca Sf. Ana, sotia sa, va naste pe Maica Domnului, Sf. Fecioara Maria.
În aceasta pestera, cuviosul Ioan a dus o viata de retragere totala în post si rugaciune, mâncând o data pe zi si dormind numai 3-4 ore pe noapte. Numai la marile praznice cobora la mânastirea Sf. Gheorghe Hozevitul, dupa numele unui sfânt din secolul VI, slujea, se împartasea, lua masa cu monahii, apoi se retragea din nou în pestera.
Si-a încheiat viata pamânteasca la 5 August 1960, fiind înmormântat în Pestera mormintelor. Iubea pasarelele si era iubit de ele, ziarele locale consemnând minunea petrecuta la moartea sa, când mii de pasarele s'au adunat la mânastire, plângând, prin ciripitul lor trist pe ocrotitorul lor.
Timp de 20 de ani, trupul sau a ramas în pestera Sf. Ana. Convins de sfintenia sa, ucenicul sau Amfilochie i-a facut rugaciuni si slujbe de pomenire.
La 5 August 1980, conform traditiei locale, conducerea. mânastirii a deschis mormântul pentru a-i stramuta oasele în osuarul mânastirii, dar minune, trupul cuviosului Ioan nu cunoscuse putreziciune, pastrându-se nevatamat si raspândind buna mireasma, semn palpabil al sfinteniei sale. Ucenicul Amfilochie scria : Când am luat scândura, ce sa vezi? Parintele loan dormea cu trupul neatins de putreziciune, asa cum l-am pus. Parca l-am fi pus în mormânt de câteva ceasuri, fara nici o schimbare a înfatisariii : mâinile, barba, parul, rasa, încaItamintea erau neatinse.
Vestea descoperirii unui sfânt, de asta data Român, s'a raspândit ca fulgerul. Patriarhul Benedict al Ierusalimului a aprobat straimutarea moastelor Cuvioslui Ioan în biserica cea mare a mânastirii Sf. Gheorghe-Hozevitul la 7 August 1980. Timp de 40 de zile i s'au facut slujbe speciale, iar trupul a ramas intact, confirmindu-se sfintenia. Mii de pelerini veniti din Grecia la praznicul Adormirii Maicii Domnului (15 August) s'au rugat la moastele noului sfânt, pus într'un sicriu de lemn de abanos, cu sticla deasupra.
Patriarhia Jerusalimului a facut demersuri pentru trecerea lui în rândul sfintilor; o icoana a sa se afla din 1980 în catedrala ortodoxa Sf. Gheorghe din Hanna (Siria). Un cunoscut imnograf constatinopolitan i-a alcatuit slujba, iar un pictor grec i-a realizat icoana.
Dar Biserica neamului sau nu-l putea uita. De aceea, la 20 Iunie 1992, Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în rândul sfintilor români, fixându-i ca zi de pomenire 5 August, data mortii sau a nasterii în ceruri. I s'a tiparit viata, i s'a alcatuit slujba si i s'a pictat icoana. Bisericile îl pot avea ca patron.
Recent, IPS Dr. Daniel, Mitropolitul Moldovei si Bucovinei, a intervenit la Patriarhia Ierusalimului pentru aducerea în Tara a raclei cu moastele Sf. Cuvios Ioan de la Neamt-Hozevitul, care vor fi depuse la mânastirea Neamt.
Este deci posibil ca, într’un viitor apropiat, ultimul sfânt român cunoscut - cel putin pâna la aceasta data - sa revina pentru totdeauna pe pamântul românesc, spre bucuria clerului si credinciosilor si spre slava Sfintei noastre Biserici.